POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

ȘANSA GUVERNULUI CIOLOȘ

Cînd scriu rîndurile acestea, guvernul Cioloș a trecut de votul parlamentului. Cîțiva miniștri și-au ocupat portofoliile după ceremonii transmise în direct de televiziunile de știri. Președintele Iohannis a fost prezent.

Deși în vîrstă de doar cîteva ore, noul cabinet are deja istorie. Nominalizări ciudate și schimbări făcute în miez de noapte, ori programe scrise parcă la repezeală care au încins și încing în continuare contrele dintre suținătorii și criticii guvernului.

Dar nu despre asta vreau să scriu.

Eu cred că acest executiv are o singură șansă reală. Și nu mă gîndesc la economie, unde nu mă prea pricep. Nici la celelalte domenii. Nu mă gîndesc la acestea nu doar din cauza nepriceperii mele, ci și pentru că scurta mea experiență într-o societate de stat m-a convins că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte. Cei 25 de ani de democrație par să fi avut efecte reale doar în afacerile private, cel puțin la nivelul organizării. În instituțiile de stat, fiecare an a mai adăugat un strat de profitori, puși acolo pentru a servi diverse interese politice ori drept premiu pentru cadouri deja făcute.

Să crezi că un guvern „independent” poate schimba sutele de astfel de straturi care au prins rădăcini adînci în toate instituțiile statului, fie că vorbim despre un banal oficiu poștal sau despre o mare companie, e cel puțin o dovadă de inocență. Oamenii aceia au ajuns în poziții pe care nu le merită din punct de vedere profesional și, chiar dacă se retrag, acest gest e doar provizoriu: următorul ciclu politic îi va readuce în poziții de forță, așa cum schimbările ulterioare îi vor retrimite în tranșeele ascunse ale birocrației încîlcite.

Și atunci, care e șansa despre care vorbesc? E simplă, banală. Se numește decență. Care, pentru oameni ce nu vin, cel puțin la nivel declarativ, din partide politice, ar trebui să fie o chestie foarte ușor de pus în aplicare.

Să nu vină la serviciu cu mașina de poliție în față. Au făcut-o pînă ieri, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu-și pună apropiații în funcții pe care nu le merită. N-au făcut-o în instituțiile în care au lucrat, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu umble prin platourile de televiziune decît atunci cînd au ceva de comunicat, ori atunci cînd vor trebui să-și asume greșeli. Cei mai mulți n-au avut de-a face cu televiziunea pînă acum, nu văd de ce și-ar schimba brusc obiceiul.

Și-ar mai fi ceva: să nu ne poarte cu vorba. Să ne spună doar adevărul, pentru că adevărul cosmetizat pînă devine minciunică și apoi tragedie este apanajul politicienilor, al acelora care vor să mai cîștige un mandat.

De ce să plec eu din țara mea? De ce nu pleacă ei?

Mă tot întreb de ceva vreme ce mai caut în țara asta. Avem „consilii” de familie, facem calcule, planuri, ne punem o mulțime de întrebări și ajungem la aceeași concluzie: ce mai căutăm în țara asta?

Am 41 de ani. Car după mine vreo 18 ani de lucru constant în televiziune. Nu știu să fac nimic altceva. Am încercat, însă chiar și pentru banalele piese de mobilă de la IKEA am nevoie de supraveghere din partea soției mele. Ultima oară cînd am instalat o oglindă și m-a ajutat i-am găurit un deget cu bormașina. Sînge, înjurături. De atunci nu mă mai ajută, nu știu de ce. Acum vreo 3 săptămîni am construit o cutie de lemn care ar trebui să protejeze cablurile de curent care intră în casă. Mi-am făcut o gaură cu aceeași bormașină în unghia de la degetul mare. Sînge, înjurături. O fotografie imprimată pe un carton stă de peste un an prin te miri ce locuri pentru că n-am reușit să o prind pe perete.

Și astea sînt doar cele mai proaspete. Acum vreo 2 ani, cînd am rămas fără curent, m-am chinuit vreo 15 minute să sparg lacătul de la panoul electric, să ridic siguranța. Era întuneric, cam frig și se auzeau zgomote ciudate din pădurea care începe chiar lîngă panou. După 15 minute am renunțat. Poate și pentru că mi-am dat seama că nu acela era lacătul nostru. De fapt, nici măcar n-aveam lacăt, ușița de la siguranța noastră era larg deschisă.

Și-ar mai fi grătarele pe care le-aș arde, pare-se, de fiecare dată; gardul pe care l-a distrus cîinele pînă să îmi spună conștiința (adică Ioana) că poate ar trebui să punem o plasă de sîrmă peste (i se vindecase degetul zdrelit între timp însă m-a ajutat vecinul, avea degetele neatinse) și, în fine, gazonul care m-a ascultat doar pe bucăți, deși l-am rugat extrem de frumos să crească.

BUN. Ați înțeles. Nu prea mă pricep la nimic altceva decît la televiziune. De fapt, nici la asta nu mă pricep, însă îmi place tare mult. Iar dacă vom pleca din țară, e aproape sigur că nu vom munci în televiziune.

Am fost la vot. Cred că la cam toate alegerile. Situația a evoluat, sînt schimbări față de 1990, cînd majoritatea covîrșitoare l-a ales pe Ion Iliescu și soră-mea se uita cruciș la mine că vroiam și eu să-l votez. Lucrurile s-au schimbat, însă atmosfera tot de rahat e. Și continuă să evolueze în sensul ăsta.

După atîtea campanii electorale și promisiuni și speranțe și alegeri, la Cotroceni avem un scandalagiu. Parlamentarii, din ce în ce mai mulți, votează legi pentru binele lor, asta atunci cînd nu ridică cîte două mîini la deciziile aberante pe care le concep cîteva „creiere”, în birourile călduțe de la guvern. În restul timpului se ceartă între ei ca niște țațe.

În acest timp, am 41 de ani. Nu voi avea pensie, iar dacă, totuși, statul va găsi ceva bani pentru mine, cu siguranță n-o să-mi ajungă. Sînt, însă, împăcat cu gîndul că voi munci pînă voi crăpa. Soția mea e în aceeași situație. Copiii noștri își vor găsi un alt drum. Cel puțin noi o să-i ajutăm cu tot ce putem ca să facă așa. M-am împăcat și cu ideea asta.

Doar cu un gînd nu mă împac. Unul care tot crește, pe zi ce trece: de ce să plec eu din țara mea?

De ce nu plecați voi, toți politicienii care mi-ați mîncat mai mult de jumătate din viață cu neputința voastră, cu lașitatea, lipsa de viziune, hoția, mizeria, patriotismul de paradă, incultura, ignoranța și nepotismul care vă caracterizează?

Plecați voi și nu mai veniți. Nici măcar de Sărbători!

România, o insulă pustiită de noi

Peste 1.600 de morți numărați. Autoritățile se tem, însă, că numărul morților va ajunge la 10.000. Cei rămași fără adăpost ajung undeva pe la 660.000. Oameni ca noi. Aproximativ 2.000.000 au nevoie urgentă de hrană. Dintre ei, 300.000 sînt proaspete sau viitoare mame.

Cifrele seci prezintă un bilanț provizoriu al taifunului Haiyan, din Filipine.

Președintele Crucii Roșii filipineze spune: „Avem cadavre în apă, cadavre pe poduri, cadavre pe marginea drumului.” Vă imaginați? Cadavre peste tot!

Jurnalele de știri internaționale prezintă tragedia pe larg, cu corespondențe și trimiși speciali în localitățile afectate de furia nemaivăzută a naturii. Statele Unite și Marea Britanie au trimis nave militare care vor oferi asistență. Lumea întreagă se mobilizează, pentru a cîta oară, ca să ofere ajutor.

foto Reuters/ http://www.buzzfeed.com
foto Reuters/ http://www.buzzfeed.com

Noi continuăm să trăim mica noastră tragi-comedie națională, transmisă în direct de jurnalele de știri și alimentată de locatarii vremelnici ai celor două „palate” – Cotroceni și Victoria și de alte sute  de „aleși”, preocupați, mai ales, de cine le plătește biletele de avion.

Sper să nu ajungem nicicînd în situația de a avea nevoie de ajutor, așa cum se întîmplă cu milioanele de filipinezi. Sper să ajungem să învățăm lecția implicării altfel. Tot sper.

Pînă atunci, România va rămîne o insulă pustie. Alimentată de ignoranța propriilor cetățeni.

Cîteva fotografii care nu au nevoie de comentarii găsiți aici:

http://www.buzzfeed.com/rachelzarrell/27-devastating-images-from-typhoon-haiyans-destruction

LATER EDIT: Președintele filipinez a declarat, pentru CNN, că numărul morților s-ar putea apropia de 2.500 și că estimarea inițială  de 10.000 a fost influențată de drama prin care trec localnicii.

Lucruri mărunte pe care guvernul le uită. De fiecare dată, oricare ar fi acesta.

Din 1990 încoace, am trăit de deja prea multe ori euforia de dinainte și mai ales de imediat după alegeri. Politicienii promit – orice, dar promit – ceea ce se rezumă în cuvintele “o viață mai bună”, cu varianta “pentru români”, în funcție de cît de populist e mesajul politicianului respectiv. Sau de cît de bine trăiește alegătorul.

I-am auzit toți, fie că urmărim sau nu știrile. Mesajul lor se insinuează peste tot, precum se scurg zoaiele dintr-o pungă găurită de gunoi. Sau dintr-o sacoșă electorală, din nou în funcție de cît de bine trăiește alegătorul.

Și tot de fiecare dată, imediat după alegeri se așterne un fel de liniște împăciuitoare: să-i lăsăm dom’le, să lucreze! Și uite așa, România întreagă pare să intre în vacanță, Critica își strînge catrafusele îmbîcsite și se duce la băi, lăsînd loc Speranței, fie aceasta și oarbă. Apoi, vorba reclamei: “And now we wait!”

Politicienii își încep lungile plimbări pe la televiziuni (unii dintre ei, sărmanii, sînt adesea puși în situația să iasă cu cîteva minute mai devreme dintr-un studio de televiziune, ca să ajungă, chiar și cu cîteva minute întîrziere, într-unul de la concurență. Dar, fie, ce nu faci să-ți prezinți mesajul?

Ei bine, atunci, la începuturi, politicienii știu. Nu glumesc, ei chiar cunosc problemele alegătorilor. Și, probabil din inerție, continuă să facă promisiuni. Că vor face, că vor schimba, că vor fixa. Pînă într-o dimineață cînd, treziți cu greu din somnul scurt pe care abia îl permite munca asta continuă, își dau seama că acum sînt la putere. Sau că au măcar un loc în Parlament. Și că în următorii cîțiva ani nu mai trebuie să promită nimic.

Așa se face că problemele rămîn aceleași, ba chiar se agravează de la an la an. Așa se întîmplă și cu actualul guvern. A promis, a cîștigat, a mai promis puțin și-a uitat.

Sau, cine știe, o fi pierdut hîrtiile pe care își notase problemele. Dacă e așa, iată-le aici, cu singura precizare că nu sînt toate. Mi-am pierdut și eu o parte din hîrtii.

Potrivit edu.ro, rezultatele finale la a doua sesiune de BAC din 2013 arată că procentul cel mai ridicat de promovabilitate a fost în Arad: 35,9%! În Ilfov, adică la doi pași de București, cifra e sub 10%, iar în Capitală procentul e de 15,5.

Un recent sondaj INSCOP Research arată că 63% dintre români au dat șpagă personalului medical. Adică unul din doi români dau șpagă la medic. Adică… hai să zicem 9 milioane de oameni. Iar medicii au primit șpaga.

Alt studiu. De data asta al Oficiului European de Luptă Antifraudă. Zice așa: “în România, în cazul licitațiilor pe bani europeni, în unul din trei cazuri se dă mită. Probabilitatea ca o licitație pe fonduri europene să fie fraudată e între 28 și 35%.” Și încă puțin: “În România, 56% din bugetele proiectelor din fonduri UE sînt pierdute din cauza fraudelor, incompetenței sau pentru că proiectele nu mai sînt eficiente.”

Alt studiu, alte date arhicunoscute despre birocrația sufocantă din țara noastră. În cazul companiilor, România cere cele mai multe plăți din Uniunea Europeană, 113. În medie, în UE se fac 17 plăți pe an. Suedia e campioană absolută, cu doar 2 (două) plăți pe an. Dar Suedia e pe Marte și folosește tehnologie extraterestră de ultimă generație, vă spun eu c-am fost acolo în ’95!

Nu pretind că lista de mai sus are cele mai exacte date. Este, pînă la urmă, rezultatul unei singure ore de documentare, fără prea mare bătaie de cap. Dar sînt convins că guvernul are toate datele, exacte.

Iar ceea ce am înșirat mai sus prezintă, de fapt, o stare. Cea în care se află România de peste două decenii.

Pe care guvernul cu politicienii lui au promis, nu demult, să o schimbe. În bine.

PS. Să nu creadă cumva cineva că nu consider importantă plata taxa și impozitelor! Din contră! Dar parcă aș vrea să văd că-mi oferă statul ceva în contul celor plătite deja.

Premierul-șofer de taxi

Aceasta nu e o glumă. Cel puțin titlul nu e. Se întîmplă în Norvegia, unde premierul Jens Stoltenberg, după o întrunire a Consiliului Coroanei, s-a îmbrăcat în șofer de taxi și a pornit pe străzile capitalei. Într-o vineri după-amiaza.

“În taxiuri, oamenii spun cu adevărat ce cred”, și-a motivat Stoltenberg gestul. Iar premierul, aflat în plină campanie electorală după două mandate consecutive, e în căutare de voturi pentru Partidul Laburist pe care îl reprezintă.

Întreaga aventură a premierului transformat în șofer de taxi a fost filmată cu camere ascunse, filmul rezultat arătînd ca un popular gag de televiziune. Pasagerii îi spun șoferului că seamănă cu primul-ministru – care a ales să nu se mascheze – iar surpriza lor cînd își dau seama că șoferul lor este chiar Jens Stoltenberg e autentică.

Desigur, au fost și voci care au spus că premierul trebuia să îi asculte pe oameni în ultimii 8 ani. Însă sînt doar semnele unei democrații adevărate, în care oricine își poate spune, fără teamă, punctul de vedere.

Pentru că, judecînd la rece, cifrele economice îi contrazic: Norvegia are, potrivit CIA World Factbook, cel de-al patrulea PIB din lume (în 2010), un “șomaj cvasi-inexistent”, după cum îl califică experții, de 3,6%. Rezultate care au determinat, recent, autoritățile suedeze să creeze un program prin care tinerii șomeri suedezi erau încurajați să își găsească un loc de muncă la Oslo. “Încurajați”, adică autoritățile dintr-o localitate suedeză, împreună cu Oficiul Național pentru ocuparea forței de muncă le plătea biletul, o lună de cazare și le oferea consultanță pentru a-și găsi de lucru.

Nu vreau să fac aici o comparație între potențialul economic al Norvegiei și României, între resurse sau istorie. Ceea ce m-a atras la știrea că premierul s-a pus în pielea omului simplu ca să “ia pulsul” străzii e mentalitatea. Aceeași care l-a făcut pe Stoltenberg să recunoască, ușor amuzat, atunci cînd a fost criticat de “clienții” săi că i se oprește taxiul prea des, că în ultimii 8 ani nu a condus mașina. Deci, și-a cam pierdut antrenamentul pe bancheta din spate a mașinii oficiale. Același premier care merge, totuși, și cu bicicleta la serviciu (cum fac foarte mulți concetățeni deai lui).

Acum, vi-l imaginați pe premierul nostru făcînd asta, chiar și în campanie electorală? Răspunsul e simplu. Întrebat la începutul mandatului său dacă va fi văzut pe bicicletă, Victor Ponta a răspuns: “Vreți să-mi rup iar un deget sau altceva?”. Deci nu…

Despre președinte, care își plătește vizitele semi-oficiale cu iz electoral din bani publici, nici nu mai vorbesc.

Dar ar putea face, totuși, cîteva lucruri care nu le-ar pune integritatea corporală atît de prețioasă în pericol. Iată:

–       să meargă la vulcanizare cu mașina și să ceară bon fiscal.

–       Să își cumpere covrigi de la “Covrigul uriaș” și să ceară bon fiscal.

–       Să intre într-un magazin de la peiferia Bucureștiului și să-i întrebe pe vînzători de ștampilă.

Și “provocările” ar putea continua. Așa, politicienii noștri ar afla multe. Cine știe, poate ar și schimba ceva.

PS. Pentru cei care nu știu, șeful statului este, în Norvegia, regele.

Filmulețul cu premierul-șofer de taxi îl puteți vedea aici: http://www.youtube.com/watch?v=0ONrD6ip_s0.

A fost preluat de toate marile televiziuni și ziare ale lumii.

Later edit: Nici un client al premierului nu a trebuit să plătească cursa. Stoltenberg nu are licență de taximetrist.