ROMÂNIA CARBONIZATĂ

De vreo lună și jumătate, de cînd drumurile mă duc spre Academia Militară, trec de cîteva ori pe săptămînă pe lîngă Palatul Cotroceni. Traficul neprietenos mă obligă să observ împrejurimile. Dar chiar dacă aș fi mers în viteză, tot aș fi văzut asta:

Cotroceni, Bucuresti octombrie 2015 copyright ICS
Cotroceni, Bucuresti
octombrie 2015
copyright ICS

Sînt resturile unui Logan carbonizat, la doi pași de una dintre intrările în Palatul Cotroceni.

Eu văd carcasa aceasta de prin august. Sîntem la început de octombrie și mă gîndesc că mașina nu a apărut din senin acolo, că era acolo de dinainte să o văd eu. Dar, chiar și dacă ar fi apărut o dată cu prima mea trecere prin zonă, tot a trecut de atunci o lună și jumătate. Adică cel puțin 45 de zile.

Am mai văzut astfel de imagini din Aganistan, Irak sau Siria. Zone de conflict, zone în care războaiele crunte, cu regulile lor absurde, abia dacă le permit autorităților să numere morții, în nici un caz să curețe urmele exploziilor.

Imaginile sumbre ce ajung în lumea întreagă prin agențiile de presă surprind disperarea oamenilor, priviri în care citești, fără echivoc, teama de viitor, lipsa oricărei speranțe.

Imaginea de mai sus mă duce cu gîndul la asta. Între Cotroceni și Leu, două clădiri emblematice pentru București, o mașină a fost cîndva părăsită. Apoi a ars. Ori, o fi ars chiar atunci, în urma unui accident. Din acea clipă, nimeni nu s-a mai ocupat de ea. Pînă la urmă, e doar o carcasă ce nu mai folosește nimănui. Un schelet abandonat.

De atunci, mii de oameni au trecut pe lîngă ea, și pot să bănuiesc că au fost și cîteva coloane oficiale, cu girofarele lor intimidante, în drumul lor spre Cotroceni și spre președinte.

Imaginea abandonului, reprezentativă pentru țara asta. Sau mai bine spus, tipică pentru orice ating autoritățile din țara asta. România.

Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

Dragi oameni politici, unora nu vă merge semnalizarea.

(27 noiembrie)
Îl cunoaşteţi. Da, cu siguranţă! E acelaşi şofer care v-a intrat în faţă în această dimineaţă, fără să semnalizeze. Aşa, pur şi simplu, s-a băgat şi el… Pînă la urmă, ca să nu provoc vreun accident, l-am lăsat. La următorul semafor, am ajuns în dreptul lui. Am început să îi fac cîteva gesturi disperate, apoi am coborît geamul. “Bună ziua… aveţi grijă, nu vă merge semnalizarea!” Omul mă priveşte confuz. Îi spun din nou, foarte serios: “Semnalizarea, aveţi o problemă cu semnalizarea pe dreapta…” Îi zîmbesc şi ridic geamul. Mă aşez comod în scaun şi încep să mă gîndesc ce îi trece prin minte şoferului… Vă imaginaţi, s-ar putea chiar să mă creadă! Adică, e evident: omul nu semnalizează pentru că aşa s-a obişnuit, drumul e al lui şi basta! Noi, ceilalţi, trebuie să ne ferim. El are prioritate, orice ar fi! De ce?? Sincer, ce întrebare e asta? Pentru că a mai trecut pe acolo, trece în fiecare zi pe drumul ăsta. Niciodată nu semnalizează.

Stau la rînd la raionul de carne proaspătă. În faţa mea, un bărbat. Cîrnaţi, ceafă, cotlet… îl privesc şi mă gîndesc că omul ori are o petrecere, ori îi e foarte foame. Îşi ia pungile şi pleacă. Moment în care între noi se insinuează o doamnă îmbrăcată îngrijit, pe la vreo 50 de ani, cu un puşti de vreo 10. “Ce vrei, o ceafă? Da’ să ştii că e grasă… bine, nu vrei ceafă, vrei şniţel? Îţi iau şniţel atunci… nu, vrei ceafă totuşi.. e grasă, luăm una mai fără grăsime…” Şi ridică privirea spre vînzătoarea care venise spre mine: “Un şniţel, doamna!” În clipa aceea, o privesc în ochi şi îi fac un semn: coada e în spatele meu. Nu că m-ar fi deranjat să mai stau 2 minute, dar e o chestie de principiu. Pe doamnă a deranjat-o, însă, gestul meu. “Am mai fost aici, dom’le, ce vreţi??? Am fost mai devreme…” Îmi arată coşul plin. Da, probabil că mai fusese pe la raionul de carne, dar plecase să facă alte cumpărături şi acum revenea. Adică, ar fi trebuit să se aşeze, din nou, la coadă. I-am răspuns: “Doamnă, şi eu am mai fost aici. Ieri.” Îmi cer scuze, dar era adevărul gol-goluţ!

De cîte ori vi s-a întîmplat să staţi la rînd la un oficiu poştal şi să vină cineva în faţă, pentru că a mai stat la rînd o dată? Mie mi s-a întîmplat. Mă întreb, de fiecare dată, dacă nu pot sări peste coada sîcîitoare pentru simplul motiv că am mai stat cel puţin o dată.

Îmi amintesc ce-mi povestea o colegă, pe cînd făcea şcoala de şoferi. Instructorul o învăţa, printre altele, să nu semnalizeze cînd, în aglomeraţie, vrea să treacă pe banda de alături. De ce? “Dacă semnalizezi, nu te lasă nimeni să treci!”

Oamenii politici se agaţă de funcţii, aţi observat? Cînd se face împărţeala, apar unii care zic: “Eu am mai fost acolo, am experienţă! Puneţi-mă pe mine, pe mine, eu, eu!!!!” Nu contează că n-a făcut nimic în mandatul precedent. Nu importă că, pus în faţa primului protest al sindicatelor sau a unor întrebări delicate, a început prin a se plînge de “greaua moştenire”. Apoi, dacă cineva îl întreabă de ce a mai ţinut să vină acolo, din moment ce, oricum, nu poate face nimic, îl priveşte aşa cum m-a privit pe mine şoferul care nu semnalizează. Cel care era pe drumul lui, cel care aşa face în fiecare dimineaţă. Intră cu tupeu. Fără să se uite în jur, fără să-i pese de reguli sau de ceilalţi. Face cum îl taie capul. Dacă îţi permiţi, cumva, să îi spui că a greşit, îţi sare în cap. Ar trebui să ai tu grijă. Vina nu e la el, e aiurea, a plecat în vacanţă…

Bun, şoferului îi pot spune că i s-a stricat semnalizarea. Şi asta îl derutează, pentru că lui nici prin cap nu i-a trecut să semnalizeze. Dar… să zicem unui ministru? Ce i-aş putea spune? Mă gîndesc aşa: dacă sindicaliştii sau oricine altcineva interesat ar organiza, la fiecare sfîrşit de săptămînă, cîte un protest spontan în faţa ministerelor. Cu pancarte uriaşe, lozinci, fluiere, tot tacîmul. Şi ar striga: “Nu vrem salarii mai mari!”, “Nu vrem condiţii mai bune!”, “Nu vrem autostrăzi!”, “Nu vrem să ne scădeţi impozitele!”, “Nu vrem să renunţaţi la pensia dumneavoastră, domnule parlamentar!”, “Vă rugăm, păstraţi-vă girofarul!”

I-ar deruta, nu? Pentru că nici n-au vrut să facă vreun lucru dintre acestea. Nici n-a vrut să semnalizeze, că-i pierdere de vreme.

În Bucureşti se circulă minunat. Nu mă credeţi?

 

Imaginaţi-vă următoarea situaţie: marţi seara (ieri), Bucureşti, Calea Victoriei. Ora 19.45. Fix. Pentru cei neobişnuiţi cu tabloul acesta, iată detaliile: 4 benzi de circulaţie, maşinile înaintează extrem de greu, mai mult stau, pietonii se strecoară printre faruri, claxoane, motoare supraîncălzite. Bate un vînt de început de iarnă, sînt vreo 9 grade şi parcă miroase a Crăciun. Toată lumea se grăbeşte, dar singura soluţie pare un elicopter. Sau nu?

Deodată, dinspre Guvern se aude un cor sîcîitor de sirene. O fi vreo ambulanţă rătăcită? Şoferii încearcă imposibilul, derutaţi de zgomotele şi girofarele ce par să vină de peste tot. Coloanele de maşini se strîng, autoturismele îşi redesenează formele. Trece un prim poliţist pe motocicletă, care se mai opreşte, din cînd în cînd, să-i certe pe şoferii neîndemînatici. După el, un al doilea, apoi al treilea. Calea Victoriei e un cor de sirene – dacă nu le-aş auzi m-aş simşi ca la o discotecă ce repetă enervant două culori: albastru-roşu, albastru-roşu, albastru-roşu. Stop! O maşină cu geamuri fumurii ia calea deschisă de motociclişti. Încă una în urma ei. M-am oprit din numărat, pe cuvîntul meu că mă fascina spectacolul! Mi-am revenit atunci cînd a trecut şi-o maşină de Salvare, din cele noi, dotate cu tot ce trebuie.

Ce minunăţie… îmi opresc cu greu aplauzele. 19.46. Coloana a trecut. Cine-o fi??? 19.46? Păi, nu sînt consultări la Cotroceni? La 20.00? Ba sînt! şi cine ar putea veni de la Guvern cu un sfert de oră înainte şi ar lua-o pe Calea Victoriei? Nu ştiţi? Vă spun ce cred eu: premierul. Cel care tocmai ce-şi pierduse sprijinul Parlamentului.

Acum, eu nu vreau să îi bănuiesc pe consilierii premierului că n-ar fi ştiut că şeful avea o întîlnire importantă la 8 fix. Şi că au aflat în ultima clipă. Şi că au intrat în panică şi-au chemat artileria grea. Nu vreau să cred asta pentru că pînă şi eu aflasem că PDL se întîlneşte cu domnul preşedinte la ora aia. Şi mie îmi scapă multe informaţii importante. A doua variantă ar fi că premierul – dimineaţă plin, seara provizoriu – a avut treabă multă la birou. Dar n-a uitat de întîlnirea pe care o avea. Nu se făcea să întîrzie.

S-o fi gîndit aşa… “coborît din cabinet 2 minute/ ieşit din curte 30 de secunde/ Guvern-Cotroceni vreo 12 minute/ traversat curte Cotroceni 1 minut (e mai mare!!!)/ intrat în palat 1 minut. Cu totul face aşa, vreo 15 minuţele. Hai, poate 16. Perfect, deci pot să muncesc pînă la 19.40 şi ajung şi cu 5 minute mai devreme, că aşa-i elegant!”

Vi se întîmplă şi vouă, nu? Să aveţi multă treabă la birou, vreau să zic. Şi să aveţi o întîlnire importantă la oră fixă, pe care n-o puteţi rata. Ce faceţi în cazul acesta? Cum rezolvaţi problema? Vă întrebaţi dacă nu ajungeţi mai repede cu metroul. Sau cu bicicleta. Sau înjuraţi în gînd şi lăsaţi treaba neterminată şi săriţi în maşină, şi cu ea în traficul relaxant al Capiatalei. Mai vedeţi vreo soluţie? Dacă da, spuneţi-mi-o şi mie… sînt ochi şi urechi!

Premierul se lăuda în Parlament că nu a folosit locuinţa de protocol care i se cuvenea. Sau că a primit-o prea tîrziu, că era criză. Sincere Felicitări! Chiar „Jos pălăria!”, însă nu posed… Da’ apropos de facilităţi, n-aţi uitat cumva ceva, domnule prim-ministru? (Am vrut, iniţial, să denumesc acest articol “Micul ghid practic pentru un trafic perfect în Bucureşti”, dar aş fi fost răutăcios din nou.)