Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

Advertisements

Realizările guvernului Ponta. Capitolul declarații pentru fraieri.

Nu voi face comentarii la declarațiile care urmează. Vă rog, însă, să le citiți cu atenție. Și să vă întrebați dacă e ceva în neregulă. Toate declarațiile au fost făcute de ministrul marilor proiecte, apoi ministru al transporturilor Dan Șova, cu excepția celei de la început. Toate se referă la autostrada Comarnic – Brașov:

Victor Ponta: „”Nu găsesc pe cineva care să dea drumul la lucrări. Toți spun că vine DNA -ul. Dacă nu e gata în 2016 nu mai candidez. Gata! Mi-am fixat cu Comarnic – Brașov și Pitești – Craiova” (februarie 2013, premierul se referea la o viitoare candidatură la parlamentare)

 

Dan Șova:

„Mă mut cu cortul acolo și tot o termin” (martie 2013)

Compania care va concesiona Autostrada Comarnic – Brașov va fi selectată în luna septembrie, iar lucrările ar trebui să demareze în luna octombrie a acestui an” (martie 2013)

 

“Dorinţa noastră este ca Comarnic-Braşov să se facă în maximum doi ani de la momentul la care se dă ordin de începere a lucrărilor. Unii spun că este greu. Eu insist. Sunt încăpăţânat” (martie 2013)

 

Negocierile pentru desemnarea castigatorului contractului de constructie a tronsonului Comarnic-Brasov (…) se vor termina in luna august.” (mai 2013)

 

“Taxa pentru autostrada Comarnic-Braşov va fi de 3 euro/100 km” (mai 2013)

 

“Conform programării din dialogul competitiv, în mod normal, pe 30 octombrie trebuie să semnăm contractul” (august 2013)

 

“Desemnarea castigatorului pentru construirea autostrazii Comarnic-Brasov va avea loc pe data de 25 noiembrie.” (noiembrie 2013)

 

“Lucrările vor începe în luna aprilie a anului viitor şi ar putea fi încheiate în 2016 sau 2017.” (noiembrie 2013)

 

Știre din presă: “Departamentul pentru Proiecte de Infrastructura, institutie condusa de ministrul delegat Dan Sova, a anuntat ca pe 9 decembrie au fost depuse ofertele finale pentru realizarea in concesiune a autostrazii A3 Comarnic – Brasov.” (decembrie 2013)

 

” BEI şi BERD (care s-au arătat interesate de finanţarea contractului n.n.) trebuie să realizeze evaluarea contractului şi să aprobe în board finanţarea. De obicei, o asftel de procedură durează un an. Noi am obţinut o scurtare a acestui termen, până în luna iunie” (1 aprilie 2014)

 

„Noi ne-am terminat treaba. În acest moment, CNADR, Guvernul României, noi nu aşteptăm decât instituţiile financiare internaţionale (…) să stabilească dacă finanţează şi cu cât. (…) CNADR şi-a terminat treaba, deci deocamdată aşteptăm” (mai 2014)

 

“Munca CNADNR s-a terminat în decembrie, de atunci până acum sunt discuţii între constructor, finanţatorii privaţi şi finanţatorii instituţionali – BEI, BERD. Am trimis documente Eurostat, şi eu aştept semnarea contractului. (…)Dacă se vor termina cei 1.700 de kilometri de autostradă pe care se fac acum studii de fezabilitate, vom avea 3.000 de kilometri de autostradă în 2020. Dar orice guvern, de orice culoare, va avea o mare responsabilitate, aceste autostrăzi trebuie întreţinute, iar acest lucru costă foarte mult. (iunie 2014)

 

Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat
Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat

Am spus la început că nu voi face comentarii. Poate doar un lucru ar trebui să spun în loc de concluzie: în România de azi nu contează ce faci cu adevărat, ci cît de tare susții că vei face acel lucru așteptat de toți.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tren de mare viteză ajunge la destinație cu 2 ore întîrziere. În România.

Un reportaj din Adevărul descrie unul dintre cele mai vizibile paradoxuri ale României post-decembriste: un tren de ultimă generație pleacă de la Craiova spre Motru pe un traseu de încercare a mașinăriei produse în România. Trenul funcționează fără probleme, însă ajunge la destinație cu 2 ore întîrziere!

tren_adevarul
copyright Andrei IRIMESCU/ Adevarul

Ca să înțelegeți corect paradoxul, între Craiova și Motru sînt 94 de kilometri dacă mergi cu mașina. Ceea ce înseamnă, în România, în jur de o oră și jumătate de drum. Adică o întîrziere de 2 ore la o oră și jumătate? E aproape o sfidare a matematicii!

Asta îmi amintește de primele Ferrari sau Lamborghini cumpărate în anii de după decembrie ’89 într-o Românie fără autostrăzi și brăzdată de craterele din drumuri.

De mașinile de sute de mii de euro cumpărate în leasing după 2000 și ținute în fața blocului de garsoniere (asta dacă nu cumva fericitul proprietar nu stătea cu părinții în apartamentul de 2 camere).

Îmi amintește de pîrtiile doamnei Udrea construite la o altitudine mai mică de 1600 de metri, sfidînd atît sfaturile specialiștilor cît și evidența.

Îmi aduce aminte de autostrăzile făcute pe hîrtie de actualul guvern, planuri ce-au costat și ele prea mult pentru țara asta, deși e clar că nici un guvern de pînă acum n-a făcut altceva decît planuri, ca să nu zic că a mințit.

Mă bucur că o companie românească a construit un tren care poate merge cu 160 de kilometri pe oră. Cred că această realizare merită încurajată și promovată. Însă atîta timp cît pe calea ferată viteza maximă va fi de 100 de kilometri, și asta doar pe porțiuni scurte, curajul celor de la fabrica din Craiova va fi în zadar.

Pentru că România asta în care investesc își bate joc de ei. Așa cum o face și cu noi. România altora, nu a mea.

 

 

 

 

Scrisoare către Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,

 

Auzim, tot mai des, vorbindu-se despre cele două „agende”: cea a oamenilor care trăiesc în țara asta și cea a politicienilor români. Nu-mi plac clișeele, însă în cazul acesta ajută. Cele două pachete de dorințe și așteptări, pe de o parte și de dorințe și hotărîri pe de altă parte sînt din ce în ce mai diferite. Deși „agenda” politicienilor ar trebui să se alimenteze din așteptările cetățenilor.

Ceea ce urmează nu pretind că are vreo valoare pentru lista de dorințe pe care le au alegătorii. Sînt dorințele mele, pe care le voi pune sub bradul de Crăciun. „Agenda” mea, ca să repet clișeul. Dacă, cumva, vor fi și alți oameni din țara asta cu dorințe la fel, îți va fi cu atît mai ușor.

 

Pentru că iarna a început, îmi doresc să îmi pot duce familia la Brașov, în siguranță, în cel mult o oră și jumătate. Pe autostradă. Sînt puțin peste 170 de kilometri, Moșule, n-ar trebui să fie mare lucru pentru tine. Acolo vom merge la săniuș și o să ne vedem prietenii.

 

Sînt băimărean. Dar tu știi asta de pe vremea cînd îți scriam scrisori colorate și îți ceream sania aceea bob, albastră. Ți-am spus cîteva poezii frumoase în fața bradului, eram doar noi doi… Vezi, ți-ai amintit! Sînt băimărean și n-am mai fost acasă de tare, tare mult timp. Familia mea din București nici măcar nu a văzut Maramureșul. Așa că te rog, fă ceva, sînt cam 600 de kilometri. O autostradă ar însemna să putem pleca vinerea la prînz din București, să mergem 5 ore pînă la Baia Mare, să petrecem sfîrșitul de săptămînă acolo și să ne întoarcem duminică seara la București.

 

La vară vreau să mergem în concediu. În Franța. Nu trebuie să faci nimic peste graniță, problema e aici, pînă la Nădlac. Tot cam 600 de kilometri sînt, iar treaba ar fi mai ușoară decît cu Maramureșul, pentru că sînt deja cîteva bucățele de autostradă. O să vezi, Moșule, că au spus unii care ne conduc acum că n-au cum să lege două dintre orașele de pe traseu, însă tu ești bun și nu o să te enervezi.

 

După Franța, mi-ar plăcea mult de tot să mergem la mănăstirile din nordul Moldovei. N-am mai fost acolo de mic copil și nici ai mei nu le-au mai văzut de ceva vreme. Pînă la Suceava sînt cel mult 450 de kilometri. Și dacă tot îmi faci și cadoul ăsta, de la Roman la Iași sînt pînă într-o sută de kilometri, asta dacă ocolești. Am merge și la Iași, am niște prieteni acolo.

Acum o să fiu nesimțit, dar de la Suceava la Baia Mare e-un drum de 300 de kilometri. Știu, multă bătaie de cap cu munții, însă așa ai face un cerc frumos acolo, în nord.

Și pentru că mi-am permis, ți-aș mulțumi și mai mult, ba chiar aș promite să fiu cel mai cuminte tot anul dacă ai lega Baia Mare și de Arad, prin Satu Mare. Tot cam 300 de kilometri, îți spun eu, să nu te mai chinui.

Dacă o să le faci pe toate astea, și o să le faci, pentru că tu ești bun și înțelept, o să vezi, Moșule, că mai lipsește ceva să închizi cercul: De la Arad la Pitești prin Craiova. Aproape 500 de kilometri, dar ce mai sînt 500 de kilometri după ce i-ai asfaltat pe toți ceilalți de dinainte?

HARTA_MEA

Dragă Moș Crăciun, eu îți promit încă o dată că voi fi bun tot anul. N-o să mint, n-o să fur, voi avea grijă de copii și de soția mea, o să muncesc, o să citesc și o să scriu. Și, pentru că știu că tu, deși ești tare bun și ai o mulțime de ajutoare, ești totuși foarte ocupat în această perioadă a anului, îți voi face și un desen.

Îți muțumesc foarte mult, dragul meu moș. Și sper că nu ți-am dat foarte mult de lucru.

 

PS. Dacă vei observa că am făcut o mică modificare, adică am mai pus o autostradă de la Brașov la Sibiu, să nu te superi pe mine. Nu te-ai enervat tu pe alții, care-au mutat autostrăzile mult mai rău ca mine, deci ce zic eu, cum să te superi?

Pentru că, dragul meu Moș Crăciun, aceasta e România mea.

 

Autostrada ce merge în direcția greșită și-un drum prin cîmp

Ca să ajungi la casa noastră, ieși de pe drumul județean, o iei pe un drum care a fost asfaltat acum vreo 2 ani pînă la prima intersecție. În stînga cîmp întins pînă hăt departe, în dreapta un drumeag șerpuitor de țară, care trece pe lîngă pădure și duce spre casă.

Cînd am ajuns noi aici, nici unul dintre cele trei drumuri nu era asfaltat. Primul, mărginit de un cartier de vile și alte cîteva case răsfirate era pietruit. Celelalte două deveneau, la prima ploaie serioasă, aproape impracticabile. Cel puțin cu un autoturism obișnuit.

Schimbul nostru de amabilități cu primăria a început imediat. Noi le-am spus că ne mutăm și că ne temem că nu o să avem cum să ajungem acasă, ei ne-au spus că vor rezolva problema, noi am plecat liniștiți acasă, apoi, la fel de liniștit, a început să plouă. Și să plouă. Să toarne de-a binelea. Iar primăria ne-a spus să stăm liniștiți, vor rezolva problema. Pînă una-alta, am renunțat la una mașina mică. Oricum n-ar fi trecut de bariera de noroi.

Apoi a venit iarna. Acea iarnă cu zăpezi de doi metri. Care, culmea, a fost o binecuvîntare pentru drumul nostru. Odată înlăturat stratul gros de zăpadă, calea de acces spre casă s-a transformat într-o pistă de avioane, atît de netedă era. N-am mai sunat la primărie, ne-am gîndit că erau și oamenii prinși cu Sărbătorile.

Primăvara, cînd a revenit mocirla, eram deja obișnuiți să folosim o singură mașină. Și, probabil încă purtați de spiritul Sărbătorilor ce trecuseră, am acceptat cu bucurie răspunsul scris al primăriei cum că nu au bani acum să ne facă drumul, dar că ne au în vedere. Sigur, neoficial, promisiunile continuau să curgă. Cum că vor face și vor drege și să stăm liniștiți că se va rezolva și iar, că va fi bine și că vor face ei cumva. La un moment dat mi-am dat seama că vorbeam mai des la telefon cu cei aleși să ne conducă satul decît cu prietenii mei.

Și apoi a venit vara. Vara, la peste 30 de grade, nu mai e noroi. Normal. Singura problemă e că dacă pînă atunci mașina noastră era acoperită cu un strat respectabil de glod, acum era tapetată cu același strat, mai fin, mai delicat, de praf. Firicel după firicel, adunate într-o pătură aurie, ca un dosar gros în care am fi putut strînge promisiunile venite dinspre instituția către care ne îndreptam speranțele.

Povestea a continuat și toamna următoare. Și iarna. Și primăvara, pentru că ăsta-i anotimpul care vine, firesc, după Sărbătorile de iarnă. Și din nou vara. Între timp, mașina s-a ales cu un set nou-nouț de capete de bară, amortizoare, bucșe, pivoți. Ba chiar și cu un motor nou, pentru că ăla vechi, săracul, nu rezistase la avalanșa de  mizerie adunată de pe drum.

Pînă într-o zi cînd, la intersecția despre care vorbeam la începutul poveștii, a început hărmălaia. Utilaje mari, puternice, mîndre, camioane pline cu piatră, alte utilaje de întins asfaltul. Pe scurt, oamenii administrației locale păreau foarte hotărîți să facă o lucrare mare! Să asfalteze un drum.

Nu pot să descriu stupoarea care ne-a cuprins cînd ne-am dat seama că nu drumul nostru (care deservește, e adevărat, destul de puține case) urma să primească binecuvîntata pătură neagră de asfalt, ci drumul care mergea în cîmp! Către nicăieri!

De data asta, cei de la primărie ne-au spus că nu aveau ce să facă, drumul prin cîmp era asfaltat cu bani europeni și proiectul nu putea fi schimbat. Ba chiar au fost de acord cu mine că proiectul era prost, „dar ce vreți să facem, să nu folosim banii?” Nu, aș fi vrut să anunțe la Bruxelles dacă era nevoie că au greșit planul și că au luat-o în celălalt sens, că dacă vor continua așa vor arunca banii pe fereastră.

Am fost pe drumul cel nou. Am vrut să mă asigur că nu sîntem noi răutăcioși. Am vrut să îi găsim utilitatea. Ei bine, drumul traversează un cîmp nelocuit. Undeva, la mijlocul lui, am descoperit primul semn de viață: o stînă. Deci, corect ar fi să zic „primele semne de viață”. În rest, un depozit în aer liber de piatră de drum, care s-a întins pe tot asfaltul proaspăt turnat și cam atît. Cîndva, poate că aici vor fi construite case.

 

Așa că atunci cînd am văzut planurile guvernului legate de autostrăzile care vor brăzda România în lung și-n lat, nu m-am mirat prea tare. Autostrada spre Alexandria e ca drumul meu. Asfaltat, frumos, cu bani europeni, doar că merge în direcția greșită. Aproximativ aceeași distanță și probabil niște costuri ceva mai mari ar fi acoperit drumul dintre Rîmnicu Vîlcea și Sibiu și ar fi închis, astfel, coridorul 4.

Am înțeles că multă, chiar foarte multă lume merge la sfîrșit de săptămînă la Alexandria. Că se întîmplă blocaje ce durează cîteva ore. Deci rezolvarea problemei pentru acești români este necesară.

Însă la nivelul întregii Românii, între o autostradă spre Alexandria și una de la Constanța pînă la Nădlac, aș merge pe ultima variantă.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care stau, săptămînal, ore în șir blocați pe drumul ce-i duce spre frumosul municipiu reședință al județului Teleorman.

PS. În țara asta toate-s așa de pe dos, încît încep să bănuiesc că eu sînt cel care gîndește strîmb. Că, de fapt, avem nevoie de biserici cînd e lipsă de școli și spitale performante, că ne trebuie bălăcăreală politică la cel mai înalt nivel pentru a acoperi lipsa de interes a aleșilor, că țara asta are cu adevărat nevoie de planuri plătite cu milioane de euro pentru proiecte ce nu se vor face niciodată, că ne trebuie, în fine, să promovăm golănia și mîrlănia în ciuda miilor de exemple ce ne-ar putea face să ne dorim o viață mai frumoasă.

Din mînă în mînă, pînă în fund. La taxatoare. Like, share și înapoi.

Poate că eu n-am făcut-o niciodată, dar cu siguranță am văzut-o și mai ales am auzit-o de atîtea ori, încît imaginea îmi este și acum, după atîția ani, foarte proaspătă în memorie.

„Dați, vă rog, din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare!” Propoziția e celebră. Pentru cei care nu știu de unde vine, se întîmpla așa: înainte de ’89 dar și după acest an, în autobuzele arhipline în care oricine ar fi jurat că nu mai încap călători, întotdeauna mai intra cineva. Îmi amintesc groaza ce mă cuprindea cînd șoferul, în ciuda evidențelor, oprea în stație, deși călătorii îi spuneau să nu o facă, n-avea nimeni de coborît acolo. Cîțiva tineri agili urcau pe scările aglomerate deja, împingînd grămada de pasageri. În spatele lor, cîte o bătrînică ce se mișca cu greu, cu o sacoșă de rafie în mînă, urca și ea scările prea înalte. Și uite așa, de unde aveam impresia că nu va mai intra nimeni, dar chiar nimeni în autobuzul plin, întotdeauna se mai făcea loc pentru vreo 10-15 oameni.

Mașina se urnea din stație cu un oftat și-un pufăit chinuit al motorului, iar în cele cîteva secunde de liniște deplină, cînd toți cei din autobuz păreau să-și tragă sufletul și să se obișnuiască cu noul spațiu personal redus drastic, se auzea, mică, vocea bătrînei de pe scara din față: „Dă, mamaie, pînă la taxatoare!” Avea în mînă banii de bilet, care circulau așa, din mînă în mînă, pînă în fund la taxatoare. Doamna care vindea biletele avea în celălalt capăt al autobuzului un scaun și o măsuță, așezate strategic pentru a-i putea urmări pe călători.

Banii ajungeau la taxatoare, se transformau în bilet, biletul pleca înapoi, tot din mînă în mînă, pînă la bătrînica de pe scara din față. Nu știu de ce, însă n-am auzit niciodată pe cineva să spună „dați, vă rog, din mînă în mînă pînă în față, la bătrînică.”

 

Nici măcar nu mai știu cînd am mers ultima oară cu autobuzul. Dar nu la asta vroiam să ajung. De fapt, mi-am amintit povestioara de mai sus citind, pe Hotnews.ro, un serial de interviuri cu „pionierii” internetului în România. Care împlinește, iată, 20 de ani în țara noastră, deși aș fi băgat mîna în foc că e mai tinerel.

Nu mă întrebați ce legătură e între aniversarea internetului și povestea cu bătrînica. Habar n-am de ce mi-am amintit de asta citind interviurile.

Deși, dacă stau bine să mă gîndesc, o legătură ar exista: acum 20 de ani s-a întîmplat ceva ce ne-a schimbat definitiv. Pînă atunci, treceam poveștile de la unul la altul și înapoi, iar istorioarele ăstea ne legau, transformîndu-ne într-o comunitate. Apoi, legătura a făcut-o internetul. Viteza de propagare și mărimea comunității s-au schimbat.

Însă ceea ce ne leagă, cu adevărat, nu e nici viteza, nici felul în care trece povestea de la unul la celălalt, ci chiar povestea.

Care pleacă din mînă în mînă, pînă în fund, la taxatoare și înapoi, din mînă în mînă, pînă pe scara aglomerată de unde a plecat. Cu „like”-urile, „comment”-urile și „share”-urile de rigoare.

“Cazul Fenechiu”. Un caz de incompetență.

Dincolo de problemele de imagine pe care și le creează singur guvernul, cu mîinile reunite ale premierului Ponta și ale colegului de alianță Antonescu, dincolo de susținerea pînă la capăt a unui ministru asupra căruia planează acuzații grave – o alegere discutabilă, desigur, dar măcar o decizie asumată – ceea ce îmi arată mie întîmplările de azi, după ce ÎCCJ a anunțat verdictul umilitor pentru un ministru în funcție, e că guvernul USL parcă se pregătește să guverneze, parcă o face în joacă. Guvernează la perete și se pune în tot felul de situații de probă, să vadă cum ar reacționa “dacă”.

Nu arată în nici un caz ca un cabinet care conduce țara de peste un an. În nici un caz.

De ce spun asta? Și nu voi cădea în clișeul “ce s-ar fi întîmplat dacă Fenechiu era ministru în Germania sau în altă țară din Vest”. Nu. Sîntem aici, cu ai noștri, obișnuiți cu ei, și-s convins că rigoarea germană ne-ar ucide rapid.

Ceea ce mă pune pe gînduri e lipsa de reacție. A guvernului, partidului și aliaților domnului Fenechiu. Reacție pe care cred că ar fi trebuit să o vedem imediat după demisia/ demiterea ministrului.

Una simplă: “în locul domnului ministru, căruia îi mulțumim foarte mult pentru activitatea sa, îl numim pe X.” Ca să nu existe vreun blocaj în Transporturile și așa gripate.

Nu de alta, dar experiența îmi spune că acest “cumul de funcții” și-o asumare excesivă de responsabilități nu duc la nici un rezultat bun. Doar dacă, nu cumva, ministerul Transporturilor e unul ușor de condus. Fără prea mare bătaie de cap, căci lucrurile merg strună acolo, sistemul e “ca uns”.

 

Altfel ar însemna că USL n-are oameni pregătiți pentru poziția asta. Ceea ce ar fi îngrozitor. Sau, mai rău, că nu înțelege ce înseamnă să conduci o țară.