Chiar! De ce București?

“Eu nu ști de ce ar veni turiștii străini în București! Adică nu înțeleg, nu e nimic spectaculos, ca la Paris de exemplu…”
Petru, băiatul nostru, are 11 ani. Și o minte nealterată de rutina unei societăți care nu-și găsește calea. Obișnuințele noatre, ale oamenilor mari, care plecăm de acasă la serviciu și înapoi și ieșim la film la mall și la cumpărături la Carrefour. Și, din cînd în cînd, la muzee și-n vreun parc.
“Ar fi cîteva lucruri de văzut” încerc eu, timid. “Uite, Muzeul Antipa. Ți-a plăcut, nu? Și Muzeul Țăranului, Muzel Satului… mai ales Muzeul Satului, ăsta e special, nu crezi?”
În timpul ăsta, depășesc un autobuz descoperit, cu cîțiva turiști rătăciți pe platformă. Și mă gîndesc la motivele care m-ar face pe mine, turist străin, să merg într-o capitală precum Bucureștiul. Și încerc și încerc. Și nu găsesc simbolul. Acea emblemă care să definească orașul. Acel “Turn Eiffel”, acel “Turn al Londrei”, “Casa Albă” sau “Georgetown”, “Manhattan” ori alt simbol ce vă vine în minte cînd vă gîndiți la marile orașe ale lumii. Care să fie simbolul Bucureștilor?

În acest timp, un șofer din dreapta mea coboară, încet, geamul. Îmi pare că văd mucul de țigară strivindu-se de caldarîmul prăfuit.

România (iese) de sub preş

Discuţie cu Adi, prietenul meu:

 De ce nu reuşim să ne acceptăm aşa cum sîntem? Adică, e în regulă să ceară ambasadorul român la Londra “reparaţii morale” din partea BBC, după ce realizatorii Top Gear au spus, într-un sat din România, că se simt în ţara lui Borat? Adică cum? Dacă, să zicem, BBC şi-ar cere scuze în faţa naţiunii, ar scoate din emisiune pasajele “ofensatoare” şi le-ar înlocui cu imagini din Caraibe, întrerupte de mesaje scrise cu “Ne cerem scuze, România!” şi, eventual, cu fotografii cu cei trei prezentatori căindu-se la vreo mănăstire din Moldova – dacă toate astea s-ar întîmpla, atunci ar dispărea, oare, acel sat de ţigani? Nu, ar rămîne acolo, cu siguranţă. Ce facem, de fapt? Simplu: ascundem gunoiul sub preş. Şi nu ne place cînd oamenii care vin în vizită îl descoperă. 

 Pe vremuri (ce vremuri glorioase!), terminam “Planul cincinal” într-un an, ca-n poveşti. Făt-Frumos însuşi – cel care crescuse într-un an ca alţii în şapte – era supărat-foc. Acum, vin politicienii şi zic: “Vom construi o mie de kilometri de autostradă în patru ani!” Hai nu, pe bune??? N-ar fi mai simplu să recunoaştem că nu putem face asta? Să-l văd şi eu pe primul politician care va recunoaşte: “Nu cred că putem construi autostrăzi. Îmi doresc asta, dar o putem face numai împreună. Eu, singur, nu pot.” 

 Mai nou, cu regulile UE, ne-am pus pe reciclat. Aşa ne cere Europa, iar noi trebuie să dăm gata planul. De ce nu recunoaştem că majoritatea blocurilor din ţară nu au au coşuri diferite pentru gunoiul menajer (pentru sticle, pentru plastic, pentru hîrtie), că “ghena” e singurul loc unde îţi poţi arunca resturile? La grămadă. O grămadă nesortată… 

 Avem o mare problemă cu spaţiul verde pe cap de locuitor. Aşa că plantăm copaci şi chemăm presa, să ne vadă o lume întreagă cît sîntem de eco-cool. Sau punem gazon acolo unde îşi parchează oamenii maşinile. Dar, oare, miile de metri cubi de lemn ce ies din păduri, fără acte, oare problema asta a cui e? 

 Vrem să facem turism de top. Aşa am aflat noi, din cărţi, că ţara noastră are de toate. Ce te faci, însă, cu “ciorba rece pe care ţi-o aduce un chelner plictisit, după jumătate de oră, într-un aşa-zis restaurant de pe marginea drumului spre mănăstiri”? Apropos de mănăstiri… credeţi că interesează pe cineva care face călătorii de plăcere? Adică, merită să aruncăm banii pe fereastră (aşa am tradus eu CNN, poate că am greşit) ca să promovăm asta? 

 N-avem drumuri. Bun, e în regulă, nu le-avem. Dar de ce nu recunoaştem asta? De ce nu găsim o cale să cîştigăm din acest dezavantaj? Să zicem… organizînd circuite off-road? 

 Unora le plac manelele. Aşa cum le plac seminţele. Aşa cum le place să se certe. De ce ascundem toate lucrurile astea? Hai să le acceptăm. 

 Ne place politica. Dar, orice televiziune sau institut care face un sondaj despre “Ce aţi dori să vedeţi la televizor?” descoperă, cu surprindere, că ne dorim “emisiuni culturale, sociale, despre sănătate, despre mediul înconjurător.” Vă spun eu – dacă faci o emisiune despre subiectele de mai sus, nu se uită nimeni. Niţel scandal politic, cu un praf de înjurături şi o lingură mare de promisiuni populiste – succes garantat! 

 În ţara mea sînt şi oameni foarte săraci. Îi vedem peste tot, la uşile magazinelor, pe treptele bisericilor. Ba chiar le dăm de pomană, că aşa e creştineşte. Însă, dacă vine un fotoreporter străin şi îi face o poză unei bătrîne amărîte la urne, sub care scrie “România votează”, sărim în sus. “Cum se poate aşa ceva, păi asta e România? Adică fotoreporteru’ dracu’ n-a putut să vadă şi el intelectualii frumoşi, sau oamenii muncii, sau tinerii noştri de viitor?” 

 Să fiu bine înţeles: nu vreau să spun că ar trebui să acceptăm toate lucrurile astea, şi multe altele pe lîngă şi, gata, să ne resemnăm spunînd strămoşescul “Asta e!”. Nu. Nici pomeneală de aşa ceva. Cred, doar, că dacă am accepta toate lucrurile mai puţin frumoase, dacă am avea puterea să recunoaştem că ele există, atunci am putea merge mai departe. Din acea clipă am putea să ne propunem ca, peste zece ani, satul acela de ţigani – “ţara lui Borat” – să se transforme într-o aşezare liniştită, cu drumuri asfaltate şi flori pe pervazele caselor renovate. Politicienii ar veni şi ne-ar spune: “Anul ăsta vom face 10 kilometri de autostradă, la anul încă zece. Peste zece ani, vom avea o sută.” Nu i-am mai minţi pe oficialii UE (şi nici pe noi) că reciclăm. Ci am face ca în Germania, unde conducătorii au spus că încă nu au tehnologia necesară pentru a recicla toate deşeurile. Dar că e bine să ne separăm gunoiul, ca să ne obişnuim cu asta. Pentru viitor. 

 Nu ne-am mai amăgi cu turismul de 5 stele. Am începe să facem turism de masă, aşa, la vreo 2 stele sau chiar mai puţine. Dar, în timpul ăsta, l-am învăţa pe chelnerul acela supărat că, dacă vrea să mai trecem prin ograda lui, atunci ar trebui să ne aducă ciorba mai devreme. Dacă nu, îşi poate găsi altceva de lucru, pentru că noi vrem altceva. 

Dacă am accepta că avem şi pete, abia atunci am putea să ne schimbăm cu adevărat. Pentru că am şti ce să schimbăm. Şi am începe cu noi.  

În fine, nu ne-am mai purta ca vedetele ce vin aici şi ţin mega-concerte. N-am spune “I love you, Romania!” şi-apoi “Pa, te-am pupat! Eu plec.”  

Cum să-ţi vinzi ţara cu 10.000 de dolari.

(19 noiembrie)
Două ştiri mi-au atras atenţia: prima, un sondaj Transparency International, potrivit căruia România este percepută drept cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană. Cea de-a doua ştire? O competiţie de artă foto şi video, la malul Mării Roşii, în Israel.

Ce legătură o fi între ele… să vedem!

În comunicatul de presă al T.I. zice aşa: “Transparency International Romania a declarat că ţara noastră suferă la capitole precum judiciar şi cel al utilizării resurselor publice. Totodată, T.I. Romania solicită autorităţilor de la Bucureşti să dea dovadă de maturitate, punînd capăt disputelor dintre cele trei puteri ale statului şi asigurînd echilibrul şi respectul reciproc între acestea.” Reprezentanţii organizaţiei cer, printre altele, cîteva măsuri pentru viitor. Între acestea: “creşterea gradului de transparenţă în planificarea şi utilizarea resurselor publice, astfel încît să se înlăture suspiciunile de politizare a criteriilor de distribuţie a resurselor.” Asta înseamnă, pe limba noastră: “nu mai daţi, domnilor, bani doar membrilor de partid.”

Pe ce se bazează constatările de bun simţ ale T.I? Păi, ar fi sute, dacă nu mii de exemple. Obiceiuri de care ar trebui să scăpăm. Cum ar fi vestitele licitaţii organizate aiurea, cîştigate în final de firma de pe locul trei (că-i a unui prieten, na!). Vestitele contracte atribuite direct, fără licitaţie, că nu mai e timp, dom’le, şi oricum era mai ieftin. (Desigur, era ieftin la început, s-a scumpit pe parcurs…)

Şi-mi tot vine în minte un caz recent: scandalul monstru de la Ministerul Turismului. Ştiţi, cel cu scena, clipul şi banii. (Sau l-am amestecat cu altul, de la alt minister? Se prea poate…În fine, scandalul cu banii şi atît!) Nuuuu, nu s-a terminat! Mai durează niţel, nu de asta am zis de el, nu vreau să-l deranjăm.

În oraşul Eilat, pe coasta israeliană a Mării Roşii, se întîmplă de 5 ani o minune. Sute de oameni din toată lumea participă la un concurs de “imagine subacvatică”. Asta înseamnă că doritorii, profesionişti sau amatori, se înscriu pe un site, dau nişte bani, trec prin birocraţie şi apoi de preselecţie – totul ca să ajungă cîteva zile în portul Eilat şi să surprindă minunăţiile de sub apă cu aparatele lor video sau cu camerele foto. Nu cred că premiul (măricel, de altfel, ajunge la 10.000 de dolari!) reprezintă motivaţia reală. De altfel, unul dintre participanţi, venit din Marea Britanie, chiar povestea că se bucură că va lucra împreună cu concurenţii săi în acel decor minunat. Credeţi-mă, coralii, peştii coloraţi în zeci de feluri, apa – toate acestea sînt minunate!

Ei bine, concursul acesta se întîmplă o dată pe an. Şi, de fiecare dată, e aşteptat cu sufletul la gură de tot mai mulţi oameni. O competiţie pornită de la un pasionat de fotografie subacvatică, un om care s-a zbătut şi a reuşit să găsească sponsori.

Bine, bine, şi care-i legătura cu corupţia? Păi, o legătură există: concursul acesta despre care vă vorbesc eu e susţinut, printre alţii, de Ministerul Turismului din Israel. Simplu, la vedere, cu bani, cunoştinţe şi ştiinţă. Rezultatul? Uimitor! Ştiri despre concurs pe toate marile agenţii de presă, în ziarele şi revistele internaţionale. Adică, ştiri despre coasta Israelului. Gratis.

Deci asta o fi vrînd să spună comunicatul T.I. cu “creşterea gradului de transparenţă în planificarea şi utilizarea resurselor publice”?? Sau încearcă să le spună oamenilor care au decizia în ţara asta că, dacă nu s-ar mai certa atîta, dacă ar lua o pauză mică, ar găsi repede lucruri pe care să-şi consume energia. Lucruri importante, pornite din idei simple. Efect imediat. Pentru ţara pe care o invocă toţi.

Şi am uitat ceva: nici n-ar costa nimic!

Cum ne vindem ţara?

 
Circulă un banc pe internet cu referire foarte directă la România: o agenţie de turism din Germania promovează călătoriile în ţara noastră. “Mergeţi în România! Maşina dumneavoastră e deja acolo.”
E urît! Nu este nici pe departe cea mai frumoasă imagine a ţării mele. Nici nu mă onorează prea mult. Trecînd însă peste asta… gluma mi-a dat o idee. Cum ne vindem ţara? Adicătelea, cum îi vindem imaginea?
Oficialii din Ministerul Turismului se tot chinuie să promoveze acest tărîm minunat. Sigur… se prea poate să fi şi exagerat. Cunoaşteţi scandalurile din ultima vreme, nu vreau să revin asupra lor.
Pornesc de la premisa că toată lumea e bine intenţionată. Şi cinstită, pe deasupra. Ministerul vrea să promoveze ţara noastră prin turism. Dacă era Ministerul Transporturilor, se ocupa de altceva. Nu vă întrebaţi de ce, vă spun eu: de stabilirea culoarelor aeriene, avînd în vedere ultima ieşire a Preşedintelui. (cea în care spunea că – citez din memorie – “e un clişeu să spui că nu vin străini în România pentru că nu avem autostrăzi, turismul se face oricum cu avionul, în proporţie de 70%.”)
Acum, eu iar risc să mă declaraţi naiv. Îmi asum asta. Domnul Preşedinte ar putea avea dreptate. Din nou. Şi dacă are dreptate, înseamnă că o problemă cu drumurile există, totuşi. Pentru că mă întreb ce facem cu cei 30% dintre potenţialii turişti? Ei de ce să nu se bucure de “frumoasa noastră trataţie strămoşească”, cu sare, pîine, grătare, mici, bere, ţuică, muzică în pădurile ciopîrţite. Stop, acesta e un alt subiect!
Revin. Problema e aşa: ministerul promovează turismul. Cîrcotaşii cîrcotesc cum că nu poţi face turism dacă ai drumuri, în general, autostrăzi, în special. Preşedintele intervine salvator şi ne luminează că două treimi dintre turişti folosesc avionul. Cealaltă treime ar veni, poate, cu maşina, dar riscă să o lase pe aici. Aşa că avem nevoie de o soluţie ca să se simtă şi ei bine, chiar dacă sînt mai puţini. Am găsit-o.
Ce-ar fi să ne asumăm adevărul? Să recunoaştem că nu avem drumurile pe care ar trebui să le avem. Dar să n-o facem aşa, oricum, ci s-o spunem în gura mare, să o strigăm ca să ne audă toată lumea!
România ar deveni, cu adevărat, “the land of choice”. Cei care vor să meargă direct la ţintă, vin cu avionul. (mă rog, de la aeroport, mai vedem noi…) Asumîndu-ne faptul că nu avem autostrăzi, am putea extinde puţin mesajul cu “ţara alegerii”. Ar fi… “the land off-road” sau, cum mi-a sugerat draga mea prietenă Adriana, “the land of non-road.” Să aleagă specialiştii de la minister şi să ne anunţe şi pe noi, că dezvoltăm conceptul.
Cum aş face? Simplu: să zicem că un francez vrea să vină la noi în ţară cu maşina. Vine pe autostradă, în siguranţă, pînă la frontieră. Aici, aş construi parcări mari, cu mii de maşini de teren. Francezul meu ar ajunge la parcare, ar lăsa-o aici, ar primi o maşină de teren şi gata! Ar putea pleca în aventura mult dorită. (Parcarea, paza, maşina de teren – totul gratis!) Statul ar cîştiga din taxele pe care le-ar lua de la benzinăriile ce ar înflori în jurul parcurilor 4×4, pe marginea drumurilor, pe cîmpii sau în păduri. În plus, n-ar mai fi nevoie de sîcîitoarele reparaţii, lucrări de întreţinere, procese verbale de predare-primire ale drumurilor. Prietenul meu francez s-ar întoarce, fericit, din călătoria sa off-road, ar ajunge în parcările de la frontieră, s-ar urca în maşina sa de autostradă şi ar pleca, mulţumit, acasă la el, promiţînd că va reveni şi la anul, cînd drumurile vor fi şi mai proaste.
E, ce ziceţi?