MARADONA ȘI CERNOBÎL
În 1986 n-am văzut mare lucru din Campionatul Mondial de fotbal. Eram doar “a big fan” al tuturor cluburilor din străinătate ale căror adrese le puteam afla, însă cînd venea vorba despre joc cu adevărat, îl preferam pe cel din fața blocului sau de pe terenul de sport al școlii de peste drum. Oricum, ca să văd turneul ar fi trebuit să merg la cineva care avea antenă TV de Ungaria, și încă nu erau prea mulți. (cred că după asta au început să apară antenele comune de Ungaria, care erau puse sus, pe blocuri.)
Cu toate că nu vedeam meciurile, îi știam pe jucători. Un foarte important moment din viața unui băiat de 14 ani era cînd își prezenta colecția de surprize de gumă de mestecat – în niște gume pe care le aduceau traficanții din țările vecine se găseau potretele fotbaliștilor de la Campionatul Mondial.
Îmi amintesc imaginea unui tip tinerel, cu fața rotunjoară încadrată de părul cîrlionțat, închis la culoare, care îi trecea de urechi. Avea un tricou ablastru închis, însă tricoul care l-a făcut celebru era albastru deschis cu dungi albe.
Spre toamnă, după ce se încheiase campionatul, toți băieții veneau la fotbal și vroiau să fie ca jucătorul acela. Îl chema Maradona. Golul lui fabulos contra Angliei l-am “văzut” din poveștile altor copii, care și ei, probabil, îl “văzuseră” la fel. Ani mai tîrziu, cînd am văzut înregistrarea video, n-am fost deloc surprins: în imaginația noastră, fusese exact așa!
Cu doar două luni înainte de acele meciuri, a fost Cernobîl. Chiar și noi, care trăiam aproape într-un vid informațional, explozia fusese un eveniment important. Desigur, la cîteva zile bune după ce se întîmplase și păstrînd, totuși, niște limite ale cantității de informație adevărată.
Totuși, la școală ne-au dat pastile de iod. Și ne-au spus că este bine să spălăm cît mai des praful care se așeza peste tot.
Vara aceea am fost cel mai gospodar dintre gospodari: spălam balcoanele cu furtunul măcar o dată pe zi și, adesea, treceam și la aleea din fața blocului.
Avertismentele autorităților n-au venit, însă, niciodată despre poluarea din Baia Mare, care atingea, adesea, niște limite greu de imaginat chiar și astăzi, cînd sîntem mult mai atenți la orice norișor de fum provenit de la un grătar mai hotărît. Îmi amintesc cum priveam pe geamul clasei la curtea mare, împrejmuită de plopi înalți, de peste 10 metri, printre care se prelingea, în unele zile, o ceață albă, lăptoasă, dulceagă la gust. Erau urmele prelucrării metalelor ce ieșeau din minele din jurul orașului.
Poluarea aceea era atît de puternică încît, dacă se întîmpla într-o zi ploioasă, picăturile de ploaie găureau dresurile femeilor ce erau surprinse pe stradă.
Rîul care traversa orașul era, de obicei, roșiatic. În rarele cazuri cînd nu era așa, mi se părea dubios. Cîteodată, nimeni nu știe cum, cîte un pește ajungea jos, în centrul orașului. Agoniza, cu gura afară din apă, căutînd salvarea exact acolo unde era moarte sigură. Dar poate că moartea afară din apă era mai bună decît să înoate în rîul acela împuțit.
Știam că nu era bine. Însă nu știam cît de rău era de fapt.
ICS 