Înfrîngerea care inspiră

Înfrîngerea Simonei Halep în primul tur al turneului de la Madrid ar trebui să fie un exemplu pozitiv. O să mă explic.

Nu sînt un cunoscător al tenisului. Nu am fost niciodată la un meci. Nici măcar nu urmăresc toate turneele la televizor. De ceva vreme încoace, însă, văd fiecare partidă a Simonei Halep. Și mă bucur și mă întristez și mă bucur din nou, împreună cu vreo cîteva milioane de români, după fiecare schimb de mingi al româncei.

În ultima vreme, mai mult m-am bucurat. Pentru că Simona a cîștigat chiar și atunci cînd a jucat prost. Iar cînd n-a cîștigat, a jucat îndeajuns de bine încît să nu mai conteze rezultatul.

Duminică, Simona a pierdut. Inexplicabil, dacă ar fi să luăm în calcul doar previziunile pe care le făceau specialiștii înaintea partidei. „Simona e într-o creștere de formă”, „Jocul româncei e tot mai bun”, „Pe zgură e foarte greu de învins”, „Franțuzoaica n-are nici o șansă”, „Simona e numărul 2 mondial!”

Și totuși, a pierdut. Iar vocile acelea care o consideră un bun național și care se aud, strident, după fiecare victorie, au tăcut. Un soi de frustrare națională s-a așternut peste țară, ca o ninsoare surprinzătoare după o săptămînă însorită de primăvară. Singurii care au mai vorbit au început să calculeze, preocupați de locul pe care îl va ocupa Halep în ierarhia WTA după turneul din Spania. „Simona rămîne pe 2.” Și-au răsuflat ușurați.

În iureșul calculelor, vocea româncei abia dacă s-a auzit: „Învăț multe din meciul ăsta. (…)De obicei căderile te ajută ca să mergi şi mai sus” a spus Simona pentru Digi Sport.

Nu sînt un fan al Simonei, nu știu aproape nimic despre ea. Nu știu cum își petrece timpul liber, nici ce muzică îi place, nici cine sînt prietenii ei. Mă uit, doar, la (aproape) toate meciurile ei și mă bucur, ca (aproape) orice român, la fiecare victorie. Și mă întristez cînd pierde.

Știu, totuși, un lucru sigur: Simona muncește mult, foarte mult. Și nu neapărat pentru a-și învinge adversarele, cît pentru a se depăși pe sine. De aceea, așa cum orice victorie a ei trezește, în toate fetițele ce se visau pînă mai ieri prințese, dorința de a juca tenis, și înfrîngerea ar trebui să ne fie exemplu. Național.

Pentru că, nu-i așa, “căderile te ajută să mergi mai sus.” Doar că nu trebuie să ne oprim din muncă.

Maratonul sexismului

Cînd te hotărăști să alergi primul semimaraton din viața ta, nu prea știi ce te așteaptă. Cauți un program de pregătire, vorbești cu prietenii care au experiență și alergi. Asta e cel mai important. Să alergi.

De vreo lună, asta facem, Ioana și cu mine: alergăm. Am renunțat rapid la ideea de a alerga pe cîmpul din jurul casei, din cauza cîinilor vagabonzi. Cum au ajuns ei aici este o altă poveste. Cert e că din cauza lor, ne urcăm în mașină, mergem pînă la magazin, parcăm mașina și pornim pe drumul principal, care taie comuna dintr-un cap pînă în celălalt. Plecăm în același timp, dar fiecare aleargă în ritmul lui. Amîndoi, același traseu.

M-am obișnuit deja cu privirile curioase ale oamenilor care stau în fața porților, în drum sau în fața sticlelor matinale de bere, la cele cîteva terase de pe traseu. Îi atrage, probabil, echipamentul meu.

M-am obișnuit și cu semnele de încurajare pe care le primesc, din cînd în cînd, din partea acelorași oameni. Nu știu ce cred ei despre mine, însă privirile care mă încurajează și semnele făcute cu degetul mare în sus (adică „Bravo!”, eu așa le înțeleg) îmi prind bine, recunosc. Dacă îmi și spun ceva nu aud, pentru că alerg cu muzica dată tare.

Ioana, în schimb, aude. Îl aude și pe bărbatul care iese de la crîșmă sprijinindu-se cu mare dificultate de bicicletă, cînd strigă după ea propoziții care încep , aude și claxoanele care se prelungesc în fluierăturile șoferilor ce-și flutură, astfel, mîndra bărbăție.

restul textului aici: http://www.catchy.ro/maratonul-sexismului/62486