PEPSI, SUNETE ȘI MOARTE
Cînd am îplinit 14 ani, am primit cadou o ladă de Pepsi. Inutil să le spun celor mai tineri că Pepsi nu se găsea la magazin.
Eu aveam o ladă de Pepsi pe balcon. Urmau să vină cîțiva colegi la mine să petrecem. Am ieșit pe balcon cu o seară înainte și m-am așezat pe un scaun, lîngă lada cu sticlele aranjate frumos. Am stat o vreme așa, în liniște, și m-am simțit mare. Am simțit că aveam ceva important. N-am deschis nici măcar o sticlă îniante de a doua zi, cînd mi-au venit invitații.
Sunetul acela banal, fîsîitul acela pe care nici măcar nu-l băgăm în seamă, a fost cel mai frumos sunet pe care îl puteam auzi de ziua mea.
Problema aceasta cu sunetele mi-am pus-o mulți ani mai tîrziu, cînd plecasem de la București la Baia Mare cu mașina, pentru că tatăl meu fusese operat de urgență în noaptea de dinainte și nu era bine. Pe drum, am reușit să vorbesc cu medicul care-l operase. Mi-a spus că “nu e bine deloc” și că nu credea că își va reveni.
Mi-am mai amintit atunci de un drum așa, cu 20 de ani înainte, cînd credeam că lucrurile nu vor fi deloc bune. Și, cînd am ajuns acasă, l-am găsit bine, urma să își revină și, parcă, să întinerească în fiecare an. În ciuda optimismului pe care mi-l dădea această amintire, mi-am dat seama, brusc, că de data asta n-aveam să mai vorbesc cu el.
Și-atunci, am trecut peste o cale ferată. Apoi, în spatele meu, alarma de tren a început să sune strident. Și-am știut că, de fapt, tatăl meu n-avea să mai audă niciodată o alarmă de tren. Apoi, am trecut pe lîngă un lac pe malul căruia erau pescari răsfirați. Și mi-am dat seama că nici acest gest banal pentru el, să caute locul cel mai bun pentru pescuit sau să pună o rîmă în ac, n-avea să-l mai facă.
Pe drum, mi-am deschis ochii și am fost mult mai atent decît de obicei la ce se întîmpla în jur. Am ascultat trenul care m-a însoțit o vreme, am văzut un om care privea pe geam, am auzit un strigăt al unui trecător cînd am traversat un sat, am văzut soarele cum cădea în zare, masiv, cînd mergeam pe autostradă.
Cînd murim, nu mai auzim nimic și nici nu mai vedem toate lucrurile astea atît de banale, încît le uităm în fiecare clipă. Nu le băgăm în seamă. Cu atît mai important mi se pare, acum, că-mi amintesc fîsîitul acela al fiecărei sticle de Pepsi pe care o deschideam pentru prietenii mei, cînd am împlinit 14 ani.
ICS 