ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE

          “Cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

 

Vorbim despre corupție, azi parcă mai mult decît oricînd, dar, oare, știm despre ce vorbim? Eu cred că doar ne imaginăm.

Credem că înseamnă banii pe care i-am dat noi sau prietenii sau cunoștințele noastre ca să rezolvăm ceva mai repede – acte, intrarea copilului la o grădiniță (de stat) mai bună, ori la o școală (de stat) rezonabilă – ori banii aceia cu care ne asigurăm că un anestezist va fi mai atent înainte de operația soțului ori soției, sau hîrtiile strecurate în buzunarele unor asistente care vor avea grijă de pacient după intervenția medicului. Nu ne place această situație, însă trăim cu ea zi de zi. Toți. Și cînd spun toți, mă refer chiar la toți.

Cunosc povestea unui angajat al unui serviciu secret din România care a lăsat pe masa unei directoare de grădiniță (de stat) 200 de euro pentru ca să-i primească fetița. Iar directoarea nu s-a jenat, deși pe fișa de înscriere, la ocupația tatălui, scria cu litere mari serviciul din care făcea parte. Dacă stau să mă gîndesc bine, directoarea nu doar că NU s-a jenat, dar, după cîteva zile cînd l-a chemat pe tată să îi dea vestea bună, că fetița lui a fost primită la grădinița (de stat) respectivă, i-a mai dat o veste: i-a întors plicul, din care luase doar o parte – mai pe românește, i-a dat rest la șpagă.

 

Acest exemplu este, însă, mărunt. Pînă la urmă, faptul că o directoare de grădiniță (de stat) primește bani ca să treacă cu vederea faptul că părinții lui nu aveau domiciliul stabil în acea zonă nu omoară pe nimeni.

Există, din păcate, o altă corupție. Una mult mai nocivă. Una care ucide. Iar pe aceasta doar ne-o imaginăm. Este atît de vastă, la un nivel atît de înalt, încît depășește imaginația. Oricît ar fi aceasta de bogată.

 

“Atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, el primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Este declarația pe care mi-a dat-o un fost administrator de club din București. Mi-a vorbit sub protecția anonimatului. Îi voi spune “Ion”.

Ion a lucrat cîțiva ani pentru unul dintre cele mai mari cluburi din Capitală. Iar cînd spun mare, mă refer la primele 5 din București, ceea ce înseamnă că poziția în top rămîne cam aceeași și la nivel național. L-am întrebat cum se obțin avizele pentru un club de noapte.

“Un club are nevoie de aceleași autorizații ca orice unitate de alimentație publică (DSV, Fisc, Mediu, Pompieri, ITM), la care, în funcție de locație, se mai cere un examen “de zgomot” care necesită acea antifonare.Povestea cu avizele începe, de obicei (nu și în cazul fericit în care le ai deja) după vreun control realizat de autoritățile numite mai sus.

Ei iți cer autorizații și acte, iar tu spui că le ai în seif în altă parte, iar discuția se termină cu o “invitație” din partea lor (să te prezinți în data cutare la sediul autorității), ceea ce-ți dă răgaz să rezolvi actele lipsă.

De regulă, patronii marilor cluburi au legături, “cunoștințe” directe cu oameni sus-puși, iar discuțiile și șpăgile se duc la nivel înalt, direct. Patronul clubului în care am lucrat eu cel mai mult avea tot felul de relații de genul acesta, dar le ținea destul de secret și discret.”

Ce înseamnă “cunoștințe directe cu oameni sus-puși”? Simplu, dureros de simplu…

“De exemplu, atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Inclusiv în legătură cu controalele de la pompieri sau Sanepid, sau doar de la ANAF?

“Se știa cam de toate…”

“Aș putea spune că eram păziți. Au fost mai multe controale într-o perioadă – COMANDATE de un mare distribuitor și importator de alcool, cu care patronul meu avea probleme din cauza unor facturi neplătite.” Și apoi a fost liniște.

Atît de liniște, încît aproape că n-au mai fost deranjați. Nici măcar de pompieri.

“Nu-mi aduc aminte de controale de la ei, (de la pompieri). Parcă venea cineva în fiecare an și verifica extinctoarele..”

Atîta tot?

“…iar noi aveam grijă ca acestea să fie cu termenele de valabilitate ok.”

 

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control.”

Ion a cunoscut destul de bine clubul “Colectiv”. L-am întrebat dacă el crede că patronii de acolo au fost și ei “protejați”.

“Tind să cred că acolo a fost vorba de prostie, pur si simplu. Băieții de acolo sînt prea mici ca să-și aranjeze autorizațiile. Cred că au fost, pur și simplu, lăsați să funcționeze așa, nu au fost trași de mînecă de controale, nu erau într-o zonă de mare interes pentru autorități.”

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control. Aia era mai mult butaforie.”

O butaforie ucigașă. Una pe care, într-o formă sau alta, o putem găsi în multe alte cluburi din țară. La vedere. Și atunci, ne întrebăm de ce? De ce permit autoritățile să se întîmple așa ceva? Mărturia lui Ion ne oferă cel puțin o parte din răspuns: pentru că există cineva, sus, care e părtaș. Credeți că o face din convingere, din dorința de a le oferi tinerilor posibilitatea de a se distra ca în Occident? Ei bine, nu! E vorba despre bani.

Într-un episod viitor o să vorbim despre profitul unui astfel de club, care în “zilele bune” poate vinde și de 150.000 de lei! Profitul, înțelegeți, ajunge și la 20.000 de euro. Cum asta?

Ion: “Profitul era măricel (o sticlă de Absolut e 35 lei la achiziție și tu o vinzi cu 140 lei).”

Și-o să mai vorbim despre ceva: despre cluburile din Centrul Vechi. Despre protecția pe care o primesc patronii lor, care află cu o zi înainte cînd urmează să fie controale mari. Și care aleg, de multe ori, să își închidă pur și simplu cluburile pînă trec autoritățile.

Este corupția care ucide. Și nu trebuie să se întîmple tragedii cum au fost în “Colectiv”. Nu trebuie să moară oameni ca să susțin asta. Corupția aceasta ne-a ucis trecutul, ne ucide viitorul în România. Și ce e cel mai grav, ne ucide speranța că măcar copiii noștri vor trăi corect. Altfel.