ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

CONSILIERA

 

 

copyright: ICS

 

Ce vedeți în această imagine? Răutăcioșii vor spune că văd… dar ca să nu-i las să fie răi, vă voi spune eu ce avem aici: o avem pe doamna consilier de la primăria din Corbeanca. Scuze, pe Doamna Consilier de la Primăria din Corbeanca.

 

De aproape 4 ani, de cînd ne-am mutat în frumoasa comună de la marginea Bucureștiului, merg cu jalba în proțap – mă voi corecta acum – merg cu o jalbă în proțap la instituția care ar trebui să reprezinte interesele locuitorilor. Pentru că e vorba despre o singură cerere pe care o fac de fiecare dată: drumul de acces spre casă. Drumul aflat în administrarea primăriei.

 

Și-acum o să ne jucăm din nou: ce vedeți în această imagine?

copyright: ICS

Din nou, o voi lua înaintea posibililor cîrcotași și-o să vă spun: este un drum, cel pe care noi trecem de cel puțin 2 ori pe zi. Înmulțit cu 365 și cu 4 înseamnă 2912! (am folosit calculatorul, de aia m-am mișcat atît de repede…) Sînt, desigur, zile în care trecem de mai multe ori pe aici, și nu doar cu una dintre mașini. E un drum frumos, trece pe lîngă pădure, aerul e curat, cîteodată ne taie calea fazanii, iepurii și mai rar căprioarele.

 

Care e legătura între cele două imagini?

Legătura e jalba din proțap. Pentru că de aproape 4 ani, de asta merg la primărie. Să îi rog să facă drumul. Prima oară, rugămințile mi-au fost ascultate, iar viceprimarul a trimis un camion cu piatră și a rezolvat, pentru cîteva luni, problema. Apoi, problema a revenit. Drumul s-a stricat iar, a mai fost o intervenție a vicelui și gata… nu s-a mai întîmplat nimic.

De atunci, de fiecare dată cînd ajung la primărie, viceprimarul îmi spune: „Trebuie să vorbim cu doamna consilier! Dînsa are decizia…” Doar că doamna consilier este „acum” „pe teren”. La ora 10.00, la 11.00 sau la 13.30, tot aia e: doamna e pe teren. De cîțiva ani încoace.

Nu zic că n-ar avea pe ce teren să fie, că are Corbeanca hectare peste hectare de teren. Și probleme la fel. Însă, mă întreb așa: oare domnul primar al cărui consilier este doamna n-ar trebui să pună și pe cineva să stea la instituție și să preia problemele cetățenilor? Nu de alta, dar mi-o și imaginez pe doamna consilier cum umblă de dimineața pînă seara prin toată comuna (și v-am spus că-s hectare peste hectare) ca să caute, găsească și apoi rezolve problemele localnicilor. Adică ale acelor oameni care îi plătesc și dumneaei salariul. Normal că n-are timp să stea și la birou, ar fi pierdere de vreme.

 

Așa că revin: ce vedeți în aceste imagini?

copyright: ICS

Nu, nu o ușă închisă cvasi-permanent, cu un grilaj de metal închis cu un nemăsurat tupeu peste ea și peste locuitorii comunei.

Și nu, nu o cărare de pămînt ce se transformă după fiecare ploaie într-un coșmar de noroi.

Nu. În aceste imagini vedeți consilierul primarului uneia dintre cele mai bogate comune din România și un drum de acces aflat în administrarea sa.

PS. Am făcut și-o cerere scrisă, la care primăria ne-a răspuns prompt că n-are bani. Apoi, am aflat că de fapt ăsta nici măcar nu e drumul, calea de acces ar trebui să treacă mai prin pădure, dar pentru că nici un primar n-a făcut nimic pînă acum, liziera a avansat, iar cărarea trece acum pe mai multe terenuri aflate în proprietatea unor localnici. Care, desigur, pot veni oricînd să zică „dom’le, eu m-am gîndit să-mi îngrădesc terenul.”

Gard care nouă ne-ar mai da o singură șansă: un frumos elicopter, că heliport am avea unde să facem.

PSD a cîștigat (Scrisoare către cine o va citi)

Dragi alegători anti-PSD, partidul lui Victor Ponta a cîștigat alegerile europarlamentare. Sau, mai exact, PSD, susținut de UNPR și PC a luat cel mai mare procent din voturi. Obișnuiți-vă cu acest adevăr.

Dragi alegători PSD, UNPR și PC, felicitări! Ați învins. Partidele pe care le-ați votat au cîștigat cele mai multe mandate. La ora la care scriu eu, cînd BEC a numărat aproape 94% din buletine, PSD/ UNPR/ PC au 37,25%. Nu e deloc puțin! Însă nici peste 40 la sută nu e, cu atît mai puțin spre 44. Dar, pînă la urmă, victoria e victorie. E ca în fotbal: poți cîștiga finala cu un gol chinuit în ultimul minut de prelungiri, după ce nu ai jucat nimic tot meciul, că tot tu vei lua cupa.

Dragi politicieni „de dreapta”. Ați greșit grav! Venind cu aceleași mesaje chinuite, cu o sărăcie sclipitoare de idei și proiecte simple, clare, ați arătat, din nou, că sînteți rupți de realitate. Că nu știți ce vor românii. Și, într-o demonstrație de tupeu ce cochetează cu inconștiența, ați scos în față aceleași figuri pătate de anii de guvernare pe care românii nu i-au uitat. Măcar și pentru că s-au încheiat recent.

Dragi politicieni (acum) de stînga. Eu, să fiu în locul vostru, mi-aș pune următoarea întrebare: cum se poate ca în 2 ani să îmi scadă cota la aproape jumătate? Desigur, puteți continua să strigați că vina e a altora, că nu voi ați greșit. Însă cifrele arată așa: USL în 2012, format din PSD, PNL și PC a luat 60%, USD în 2014 a luat 37 – format din PSD, UNPR și PC.

Apoi, m-ar mai îngrijora un lucru. Faptul că, dacă aduni cele 37 de procente cu cele 6 sau 7 ale UDMR, mi-ar rezulta 43 sau 44. Sau, fie, 45. Oricum, departe de majoritate.

Iar adevărul ăsta, că actualul guvern pare să nu mai aibă susținerea majorității electoratului, e foarte important. Cu toate că ați cîștigat pe 25 mai 2014.

protest în București în urma căruia a căzut guvernul Boc (ianuarie 2012)

 

Dragi 67% dintre alegători. Înțeleg, sînteți dezamăgiți. Sînteți supărați pe politicienii care v-au tot promis și nu v-au dat. Vă e greu sau tot mai greu, așa cum unora, puțini, le e bine, tot mai bine. Înțeleg toate astea. Dar să nu mergeți la vot, nu înțeleg. Pentru că dincolo de revoluții, votul e singurul instrument pe care îl aveți ca să le spuneți ce credeți. Nu vă bănuiesc că ați ieși să vă puneți viața în pericol într-o revoluție. Dar pot, măcar, să sper că n-o să vă sperie puțină cerneală pe mîna cu care ați vota.

Nu putem fugi la nesfîrșit. Nu ne putem nici ascunde, oricît de sigur ar părea căminul în care o facem. La un moment dat tot deschidem ușa.

Iar cînd gunoiul de afară se va revărsa duhnind în casă, nu vom mai putea face chiar nimic să ne apărăm.

# uniţivotăm

Un motiv să mergeţi la vot: discuţia pe care am surprins-o în secţia din satul meu, între un alegător şi preşedinta secţiei.

“Doamna, dar dacă vin cu buletinul lu’ mama că-i oarbă pot să votez?”

“Cum să votaţi în locul ei??”

“Păi e oarbă, doamna!”

 

Mă bucur că lumea merge la vot. Însă, tocmai pentru că oameni ca domnul din figura de mai sus merg să aleagă, cred că e vital să mergeţi şi voi, cei care citiţi povestea.

Eu am fost şi m-am ales cu o amintire: cerneală, ca pe vremea şcolii. Probabil că nu se va şterge decît după ce vom afla rezultatele.

 

Joe și înghețata. Lecția americană.

Lecția de naturalețe pe care a predat-o ieri vicepreședintele Biden ieșind la masă în Centrul Vechi al Bucureștiului și apărînd în imagini cu un mare cornet de înghețată în mînă mi-a amintit de unde vine el.

În 2000, la Alegerile americane, am fost la Washington cu o veche și bună colegă și prietenă. Pentru televiziunile din România era debutul unei perioade prospere. Moda trimișilor speciali la evenimentele internaționale abia începuse. Iar intrările în direct prin satelit de la locul faptei erau rare, mai ales din cauza prețurilor. Pe scurt, totul era nou. Așa că mă veți înțelege cînd o să spun că habar n-aveam în ce mă băgam.

 

Dacă ar trebui să descriu capitala Statelor Unite, atunci aș face-o într-un cuvînt: calm. Cel puțin asta îmi amintesc eu. Georgetown, cu fațade ce vin din altă epocă, parcul de lîngă Casa Albă cu sutele de veverițe curajoase și peluza. Vestita peluză.

Ca să intri acolo ai nevoie de acreditare. Deși pare o formalitate, aveam să aflu foarte repede că nu era chiar așa. Cînd am ajuns în fața Casei Albe, cu cîteva ore bune înainte de prima corespondență în direct, m-a frapat ceea ce am perceput ca „fragilitatea locului”. Vedeam imobilul, parcul din jur, peluza prin gardul înalt de metal. Și toate păreau foarte aproape, foarte accesibile. Turiștii își fac poze, localnicii trec grăbiți ori se îndreaptă către vestitul parc plin de veverițe.

 

photo AP/ 2009

La poarta de acces a jurnaliștilor m-am lovit de primul clișeu cinematografic coborît direct de la Hollywood: militarul american înalt, tuns scurt și cu privire ca o lamă de oțel. Altfel, extrem de amabil. Mai ales cînd l-am întrebat de ce nu poate intra și invitatul nostru pe peluză, la Live. „Pentru că n-am primit actele de la Biroul de presă.” „Nu puteți suna? E ambasador…” „NU. Sunați dumneavoastră de la telefonul acesta.” Și asta a fost tot. Invitatul nostru n-a intrat, chiar dacă era ambasador. Documentele de la Biroul de presă au venit tîrziu. Deci, asta a fost. Sau, mă rog, asta a fost aproape tot.

 

Cînd am intrat pe peluza din fața Casei Albe parcă am pășit într-o altă lume. Cîteva zeci de camere erau înșirate pe iarbă – pozițiile de direct ale tuturor marilor canale de televiziune din lume. Reporteri pe care îi văzusem la CNN, BBC, Fox News sau doar în poze așteptau, relaxați, intrarea în direct. Altfel o mulțime de motive să te simți mic. Sau nu, veți vedea…

Trebuie doar să spun că al doilea lucru pe care l-am făcut după ce am intrat pe peluză a fost să îl sun pe tatăl meu. Telefonia mobilă era și ea la început, deși pare greu de crezut că asta se întîmpla acum 14 ani. Îmi amintesc telefonul cu antenă extensibilă pe care îl foloseam – era negru, cu ecran mic, taste mari și pierdea destul de des semnalul. În fine, nu știu cît de tare l-am impresionat pe tata, că eram așa de entuziasmat încît am senzația că am uitat de diferența de fus orar. Cel puțin l-am trezit dacă nu l-am și impresionat.

Dar pentru că toate erau la început, inclusiv recepția sateliților era o problemă. La București, pentru că în rest părea să meargă binișor. Iar cu 15 minute înainte să intrăm în direct, colegii de la București au intrat în panică: nu ne vedeau. Reuters, rețeaua prin care făceam transmisiunea le comunică: „Londra vede Washington.” Ceea ce însemna că problema era undeva, între Londra și București. Distanță mare, ce să zic…

Pînă într-un moment cînd, nu se știe prin ce miracol, Bucureștiul a văzut Washingtonul! Ba mai mult, Casa Albă! Eram, pe scurt, foarte fericiți. Doar că nu pentru mult timp: „Nu sînteți la cadru? Haideți la cadru! Să facem probele!” Însă noi eram la cadru. Stăteam nemișcați de vreo jumătate de oră. Londra vedea Washingtonul, Bucureștiul vedea Londra deci și Washingtonul, Londra vedea Casa Albă deci Bucureștiul vedea Casa Albă. Numai că era altă poziție de Live, alt cadru. Al unei alte televiziuni! Și nu era nimeni în fața camerei, așa că… am evaluat rapid situația și am luat-o la goană, trecînd prin fața tuturor camerelor înșirate pe peluză, făcînd cu mîna și strigînd „Mă vedeți? Nici acum? Am ajuns la CNN, nici acum???”

Au trecut 14 ani de atunci, dar parcă a fost ieri. Probabil că undeva, prin televiziunile americane, cineva încă povestește despre nebunul care alerga pe iarbă și striga ceva într-o limbă bizară. „Era mexican, îți zic eu!”

Au trecut 14 ani, iar pentru colegii mei de acum, care au făcut zeci de transmisiuni din tot felul de locuri imposibile de pe planeta asta, sînt, cu siguranță, desuet. Cu tot cu amintirile mele.

Însă eu nu despre „aventurile” de la Casa Albă am vrut să scriu. Ci despre exercitarea puterii. Despre naturalețea cu care alții o fac, la cel mai înalt nivel. O ușurință care pleacă, cred eu, din conștiința faptului că ei, cei aflați la putere, sînt trecători. Pe cînd noi rămînem.

 

 

Premierul Ponta, cel mai bun pentru România. Sau cum să alimentezi o minciună.

Sîntem fără scăpare.

Un sondaj CSCI apărut ieri arată că peste jumătate dintre români au o părere bună sau foarte bună despre activitatea guvernului din ultima săptămînă. Da, săptămîna cu zăpezile. Da, săptămîna care vine după cea cu accidentul de avion în care au murit 2 oameni, care ar fi putut fi, cel mai probabil, măcar recuperați în viață dacă autoritățile s-ar fi mișcat la timp.

Revin. 56 % dintre cei intervievați consideră că activitatea guvernului din ultima săptămînă este bună sau foarte bună. 74% dintre români cred, potrivit CSCI, că premierul Ponta a făcut bine implicîndu-se în ședințele comandamentului de deszăpezire. La doar cîteva zile după ce haosul a condus operațiunile de salvare a medicilor căzuți în Apuseni.

78% cred că guvernul Ponta s-a descurcat mai bine cu deszăpezirea decît guvernul Boc. Dacă mă întrebați rapid, nici măcar nu-mi mai amintesc vreo iarnă din timpul premierului Emil Boc…

Sîntem fără scăpare. Potrivit descrierii de pe site „Centrul de Studii și Cercetări Infopolitic este un proiect inițiat și susținut de Fundația Multimedia pentru democrație locală.” Și continuă: “Cercetările sunt concepute și interpretate de către o echipă de specialiști din cadrul Fundației, coordonată de analistul politic Dan Sultănescu.”

Ceea ce nu spune textul (altfel fără diacritice, dar chestia asta cu limba română e o opțiune doar pentru marii patrioți ai neamului) e că domnul analist politic este, în același timp, consilier politic al domnului prim-ministru Ponta.

Și nu amănuntul ăsta ar fi, cred eu, cel mai grav.

Ci faptul că premierul a ajuns într-o perioadă a existenței în care pare să aibă nevoie să fie mințit, mîngîiat cu cifre călduțe, tocmai bune pentru nopțile geroase de iarnă. Să ai un consilier politic care să-ți producă sondaje care, dacă nu sînt mincinoase, atunci sînt cel puțin prost făcute și să accepți publicarea lor – iată un șir întreg de detalii care prefigurează o personalitate urîtă. Cu atît mai urîtă cu cît e în fruntea guvernului României. Iar putregaiul din care s-a hrănit și se hrănește clasa politică nici nu oferă o alternativă, ceea ce înseamnă că actualul premier va juca în prima ligă mulți ani de aici înainte.

De asta zic, sîntem fără scăpare.

Năstase, căruța fără semnalizare și-un biciclist cam beat

Din ceața groasă răzbate o sclipire. Frînez, mașina derapează puțin și văd pe partea stîngă calul, apoi căruța. Înjur în gînd și mă pregătesc să merg mai departe. Nu s-a întîmplat nimic. Și totuși… dau înapoi.

Încerc să îl conving pe căruțaș că trebuie să folosească o lumină sau măcar niște ochi de pisică. Pare să înțeleagă și își cere scuze, îngăimînd întruna „E bine că nu s-a întîmplat nimic…”

Din spatele căruței răsare un biciclist. Fusese acolo tot timpul. Pare să îmi dea dreptate, îl dojenește pe amicul lui căruțașul. Brusc, însă, ca și cum un văl negru i s-ar fi pus pe ochi, se răstește la mine: „Da’ veneai cu viteză mare! De ce mergi cu viteză?” „Cu ce viteză mergeam?” întreb eu. „Nu știu cu ce viteză, nu mă interesează pe mine! Eu văd la 50 de metri în față, tu de ce n-ai văzut căruța?”

Îl las în pace, ridic geamul, mai înjur o dată și plec prin ceața groasă. După vreo 10 metri mă fac nevăzut, chiar și pentru ochii de vultur ai biciclistului.

Întîmplarea asta are un sens. Cam în același timp cu cea de-a doua înjurătură a mea, Adrian Năstase afla că a fost, din nou, condamnat la închisoare.

Pe mine mă afecta decizia Justiției, pentru că îmi dădea peste cap emisiunea pe care o aveam deja pregătită: alți invitați, altă poveste.

Pe politicieni în general îi afecta condamnarea. Mulți dintre ei se vor fi gîndit că dacă i s-a întîmplat lui Năstase, i se poate întîmpla oricui.

Cîțiva oameni politici, mai puțini decît primii, au intrat sigur în fibrilații. Dosarele le atîrnau oricum grele pe umeri, iar atunci, cu noua condamnare, greutatea acuzelor se dubla dintr-o dată.

Alți români s-au mulțumit să urmărească telenovela la televizor, fără să fie foarte clar pentru cărțile de istorie dacă povestea îi afectează sau nu.

Ce e sigur e că pe amicii mei de drum, cu care tocmai evitasem o relație nedorit de strînsă, îi durea undeva de condamnarea ce se abătuse asupra familiei Năstase. Oamenii, nițel loviți de paharele pe care le consumaseră la vreo crîșmă pusă strategic în drum, își vedeau în continuare de-ale lor. Uitînd că în urmă cu doar un an au fost chemați la vot, că atunci poate primarul sau senatorul sau deputatul se purtase frumos cu ei, că poate băuseră și atunci, dar cu conștiința omului care a făcut ceva important, ei bine, uitaseră toate astea.

Oricum, și dacă ar fi ținut minte nu le-ar fi folosit la nimic.  Pentru că viața lor nu s-ar fi schimbat. Tot cu căruța nesemnalizată vor merge prin ceață, tot n-o să-i oprească polițistul să le spună că atelajul e pentru mers pe cîmp, nu pe drumul proaspăt asfaltat și, în cele din urmă, tot pe ei îi vor scoate politicienii la vot data viitoare, să salveze țărișoara din mîinile hulpave ale „ălorlalți”. După care, din nou, fiecare va rămîne cu treburile lui. Politicienii cu „agenda” lor pretențioasă, căruțașul și biciclistul cu drumurile lor întrerupte doar de crîșmele teribil de ispititoare.

 

MCV, lupta cu corupția, Schengen, imunitatea parlamentară, țintele macro-economice se pierd în ceața groasă. Atît de adînc că nici măcar privirea ageră a amicului meu biciclist nu le mai găsește.  Vizibilitate sub 50 de metri.

De la Facebook la viitorul României

Dacă ați găsi într-o zi puterea de a vă face curat în viață, ce ați îndepărta? I-ați da la o parte pe cei care vă amenință, vorbesc urît și în restul zilei se ceartă de parcă ar fi plătiți pentru asta? Cu siguranță că ați renunța la ei, doar dacă nu ați fi asemenea lor.

De ce ați avea atunci încedere în cei care conduc, azi, România?

Pe un prieten care vă înșeală într-o zi abia dacă mai vreți să-l vedeți. Poate că, pînă la urmă, îl veți ierta, însă nu veți uita acel moment.

De ce să-i iertați, atunci, pe cei care de zeci de ani vă promit că o veți duce mai bine, iar ei, după ce-i investiți cu toată încrederea, nu fac decît să-și îngroașe propriile conturi?

Dacă ați găsi, într-o zi, puterea miraculoasă cu care să înlăturați minciuna ori impostura din jurul vostru, i-ați mai accepta pe cei care ne conduc? Întrebarea a devenit, în ultimii ani, aproape retorică.

Și totuși, aceiași politicieni ne conduc de zeci de ani. Iar puținii oameni de calitate ori s-au transformat, ori au fost înghițiți de monstruosul sistem. De ce?

Un posibil răspuns ar fi: pentru că oamenii aceia care sînt sau au fost într-o zi conștienți de nevoia de curățenie în viețile lor, au decis să înlăture întregul sistem. Adică să nu mai participe la vot. Pentru că „toți sînt la fel”, deci n-avem de unde să alegem pe cineva bun.

Teoria asta ar fi valabilă în cazul listei de prieteni de pe Facebook. Dacă am ajunge la concluzia că nu doar ei ci întreaga rețea ne face rău, am putea renunța la ea fără nici o problemă. Nu de acolo ne vin nici hrana, nici locul de muncă, nici legile, autostrăzile, taxele ori salariul.

Să renunți la a mai merge la vot pentru că te dezamăgesc cu toții înseamnă, însă, să ascunzi mizeria sub preșul de la intrare. Iar atunci cînd o descoperă un amic ce vine în vizită să spui că-i vreun vecin de vină, dacă nu chiar administratorul de bloc, la alegerea căruia tu nu ai participat.

Trebuie să mai existe o cale pentru România. Nu știu care e aceea, însă mi-e tot mai clar că are legătură cu implicarea și cu asumarea.

De ce să plec eu din țara mea? De ce nu pleacă ei?

Mă tot întreb de ceva vreme ce mai caut în țara asta. Avem „consilii” de familie, facem calcule, planuri, ne punem o mulțime de întrebări și ajungem la aceeași concluzie: ce mai căutăm în țara asta?

Am 41 de ani. Car după mine vreo 18 ani de lucru constant în televiziune. Nu știu să fac nimic altceva. Am încercat, însă chiar și pentru banalele piese de mobilă de la IKEA am nevoie de supraveghere din partea soției mele. Ultima oară cînd am instalat o oglindă și m-a ajutat i-am găurit un deget cu bormașina. Sînge, înjurături. De atunci nu mă mai ajută, nu știu de ce. Acum vreo 3 săptămîni am construit o cutie de lemn care ar trebui să protejeze cablurile de curent care intră în casă. Mi-am făcut o gaură cu aceeași bormașină în unghia de la degetul mare. Sînge, înjurături. O fotografie imprimată pe un carton stă de peste un an prin te miri ce locuri pentru că n-am reușit să o prind pe perete.

Și astea sînt doar cele mai proaspete. Acum vreo 2 ani, cînd am rămas fără curent, m-am chinuit vreo 15 minute să sparg lacătul de la panoul electric, să ridic siguranța. Era întuneric, cam frig și se auzeau zgomote ciudate din pădurea care începe chiar lîngă panou. După 15 minute am renunțat. Poate și pentru că mi-am dat seama că nu acela era lacătul nostru. De fapt, nici măcar n-aveam lacăt, ușița de la siguranța noastră era larg deschisă.

Și-ar mai fi grătarele pe care le-aș arde, pare-se, de fiecare dată; gardul pe care l-a distrus cîinele pînă să îmi spună conștiința (adică Ioana) că poate ar trebui să punem o plasă de sîrmă peste (i se vindecase degetul zdrelit între timp însă m-a ajutat vecinul, avea degetele neatinse) și, în fine, gazonul care m-a ascultat doar pe bucăți, deși l-am rugat extrem de frumos să crească.

BUN. Ați înțeles. Nu prea mă pricep la nimic altceva decît la televiziune. De fapt, nici la asta nu mă pricep, însă îmi place tare mult. Iar dacă vom pleca din țară, e aproape sigur că nu vom munci în televiziune.

Am fost la vot. Cred că la cam toate alegerile. Situația a evoluat, sînt schimbări față de 1990, cînd majoritatea covîrșitoare l-a ales pe Ion Iliescu și soră-mea se uita cruciș la mine că vroiam și eu să-l votez. Lucrurile s-au schimbat, însă atmosfera tot de rahat e. Și continuă să evolueze în sensul ăsta.

După atîtea campanii electorale și promisiuni și speranțe și alegeri, la Cotroceni avem un scandalagiu. Parlamentarii, din ce în ce mai mulți, votează legi pentru binele lor, asta atunci cînd nu ridică cîte două mîini la deciziile aberante pe care le concep cîteva „creiere”, în birourile călduțe de la guvern. În restul timpului se ceartă între ei ca niște țațe.

În acest timp, am 41 de ani. Nu voi avea pensie, iar dacă, totuși, statul va găsi ceva bani pentru mine, cu siguranță n-o să-mi ajungă. Sînt, însă, împăcat cu gîndul că voi munci pînă voi crăpa. Soția mea e în aceeași situație. Copiii noștri își vor găsi un alt drum. Cel puțin noi o să-i ajutăm cu tot ce putem ca să facă așa. M-am împăcat și cu ideea asta.

Doar cu un gînd nu mă împac. Unul care tot crește, pe zi ce trece: de ce să plec eu din țara mea?

De ce nu plecați voi, toți politicienii care mi-ați mîncat mai mult de jumătate din viață cu neputința voastră, cu lașitatea, lipsa de viziune, hoția, mizeria, patriotismul de paradă, incultura, ignoranța și nepotismul care vă caracterizează?

Plecați voi și nu mai veniți. Nici măcar de Sărbători!