ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

CONSILIERA

 

 

copyright: ICS
copyright: ICS

 

Ce vedeți în această imagine? Răutăcioșii vor spune că văd… dar ca să nu-i las să fie răi, vă voi spune eu ce avem aici: o avem pe doamna consilier de la primăria din Corbeanca. Scuze, pe Doamna Consilier de la Primăria din Corbeanca.

 

De aproape 4 ani, de cînd ne-am mutat în frumoasa comună de la marginea Bucureștiului, merg cu jalba în proțap – mă voi corecta acum – merg cu o jalbă în proțap la instituția care ar trebui să reprezinte interesele locuitorilor. Pentru că e vorba despre o singură cerere pe care o fac de fiecare dată: drumul de acces spre casă. Drumul aflat în administrarea primăriei.

 

Și-acum o să ne jucăm din nou: ce vedeți în această imagine?

copyright: ICS
copyright: ICS

Din nou, o voi lua înaintea posibililor cîrcotași și-o să vă spun: este un drum, cel pe care noi trecem de cel puțin 2 ori pe zi. Înmulțit cu 365 și cu 4 înseamnă 2912! (am folosit calculatorul, de aia m-am mișcat atît de repede…) Sînt, desigur, zile în care trecem de mai multe ori pe aici, și nu doar cu una dintre mașini. E un drum frumos, trece pe lîngă pădure, aerul e curat, cîteodată ne taie calea fazanii, iepurii și mai rar căprioarele.

 

Care e legătura între cele două imagini?

Legătura e jalba din proțap. Pentru că de aproape 4 ani, de asta merg la primărie. Să îi rog să facă drumul. Prima oară, rugămințile mi-au fost ascultate, iar viceprimarul a trimis un camion cu piatră și a rezolvat, pentru cîteva luni, problema. Apoi, problema a revenit. Drumul s-a stricat iar, a mai fost o intervenție a vicelui și gata… nu s-a mai întîmplat nimic.

De atunci, de fiecare dată cînd ajung la primărie, viceprimarul îmi spune: „Trebuie să vorbim cu doamna consilier! Dînsa are decizia…” Doar că doamna consilier este „acum” „pe teren”. La ora 10.00, la 11.00 sau la 13.30, tot aia e: doamna e pe teren. De cîțiva ani încoace.

Nu zic că n-ar avea pe ce teren să fie, că are Corbeanca hectare peste hectare de teren. Și probleme la fel. Însă, mă întreb așa: oare domnul primar al cărui consilier este doamna n-ar trebui să pună și pe cineva să stea la instituție și să preia problemele cetățenilor? Nu de alta, dar mi-o și imaginez pe doamna consilier cum umblă de dimineața pînă seara prin toată comuna (și v-am spus că-s hectare peste hectare) ca să caute, găsească și apoi rezolve problemele localnicilor. Adică ale acelor oameni care îi plătesc și dumneaei salariul. Normal că n-are timp să stea și la birou, ar fi pierdere de vreme.

 

Așa că revin: ce vedeți în aceste imagini?

Nu, nu o ușă închisă cvasi-permanent, cu un grilaj de metal închis cu un nemăsurat tupeu peste ea și peste locuitorii comunei.

Și nu, nu o cărare de pămînt ce se transformă după fiecare ploaie într-un coșmar de noroi.

Nu. În aceste imagini vedeți consilierul primarului uneia dintre cele mai bogate comune din România și un drum de acces aflat în administrarea sa.

PS. Am făcut și-o cerere scrisă, la care primăria ne-a răspuns prompt că n-are bani. Apoi, am aflat că de fapt ăsta nici măcar nu e drumul, calea de acces ar trebui să treacă mai prin pădure, dar pentru că nici un primar n-a făcut nimic pînă acum, liziera a avansat, iar cărarea trece acum pe mai multe terenuri aflate în proprietatea unor localnici. Care, desigur, pot veni oricînd să zică „dom’le, eu m-am gîndit să-mi îngrădesc terenul.”

Gard care nouă ne-ar mai da o singură șansă: un frumos elicopter, că heliport am avea unde să facem.

PSD a cîștigat (Scrisoare către cine o va citi)

Dragi alegători anti-PSD, partidul lui Victor Ponta a cîștigat alegerile europarlamentare. Sau, mai exact, PSD, susținut de UNPR și PC a luat cel mai mare procent din voturi. Obișnuiți-vă cu acest adevăr.

Dragi alegători PSD, UNPR și PC, felicitări! Ați învins. Partidele pe care le-ați votat au cîștigat cele mai multe mandate. La ora la care scriu eu, cînd BEC a numărat aproape 94% din buletine, PSD/ UNPR/ PC au 37,25%. Nu e deloc puțin! Însă nici peste 40 la sută nu e, cu atît mai puțin spre 44. Dar, pînă la urmă, victoria e victorie. E ca în fotbal: poți cîștiga finala cu un gol chinuit în ultimul minut de prelungiri, după ce nu ai jucat nimic tot meciul, că tot tu vei lua cupa.

Dragi politicieni „de dreapta”. Ați greșit grav! Venind cu aceleași mesaje chinuite, cu o sărăcie sclipitoare de idei și proiecte simple, clare, ați arătat, din nou, că sînteți rupți de realitate. Că nu știți ce vor românii. Și, într-o demonstrație de tupeu ce cochetează cu inconștiența, ați scos în față aceleași figuri pătate de anii de guvernare pe care românii nu i-au uitat. Măcar și pentru că s-au încheiat recent.

Dragi politicieni (acum) de stînga. Eu, să fiu în locul vostru, mi-aș pune următoarea întrebare: cum se poate ca în 2 ani să îmi scadă cota la aproape jumătate? Desigur, puteți continua să strigați că vina e a altora, că nu voi ați greșit. Însă cifrele arată așa: USL în 2012, format din PSD, PNL și PC a luat 60%, USD în 2014 a luat 37 – format din PSD, UNPR și PC.

Apoi, m-ar mai îngrijora un lucru. Faptul că, dacă aduni cele 37 de procente cu cele 6 sau 7 ale UDMR, mi-ar rezulta 43 sau 44. Sau, fie, 45. Oricum, departe de majoritate.

Iar adevărul ăsta, că actualul guvern pare să nu mai aibă susținerea majorității electoratului, e foarte important. Cu toate că ați cîștigat pe 25 mai 2014.

protest_pe_dos_3
protest în București în urma căruia a căzut guvernul Boc (ianuarie 2012)

 

Dragi 67% dintre alegători. Înțeleg, sînteți dezamăgiți. Sînteți supărați pe politicienii care v-au tot promis și nu v-au dat. Vă e greu sau tot mai greu, așa cum unora, puțini, le e bine, tot mai bine. Înțeleg toate astea. Dar să nu mergeți la vot, nu înțeleg. Pentru că dincolo de revoluții, votul e singurul instrument pe care îl aveți ca să le spuneți ce credeți. Nu vă bănuiesc că ați ieși să vă puneți viața în pericol într-o revoluție. Dar pot, măcar, să sper că n-o să vă sperie puțină cerneală pe mîna cu care ați vota.

Nu putem fugi la nesfîrșit. Nu ne putem nici ascunde, oricît de sigur ar părea căminul în care o facem. La un moment dat tot deschidem ușa.

Iar cînd gunoiul de afară se va revărsa duhnind în casă, nu vom mai putea face chiar nimic să ne apărăm.

# uniţivotăm

Un motiv să mergeţi la vot: discuţia pe care am surprins-o în secţia din satul meu, între un alegător şi preşedinta secţiei.

“Doamna, dar dacă vin cu buletinul lu’ mama că-i oarbă pot să votez?”

“Cum să votaţi în locul ei??”

“Păi e oarbă, doamna!”

 

Mă bucur că lumea merge la vot. Însă, tocmai pentru că oameni ca domnul din figura de mai sus merg să aleagă, cred că e vital să mergeţi şi voi, cei care citiţi povestea.

Eu am fost şi m-am ales cu o amintire: cerneală, ca pe vremea şcolii. Probabil că nu se va şterge decît după ce vom afla rezultatele.

photo

 

Joe și înghețata. Lecția americană.

Lecția de naturalețe pe care a predat-o ieri vicepreședintele Biden ieșind la masă în Centrul Vechi al Bucureștiului și apărînd în imagini cu un mare cornet de înghețată în mînă mi-a amintit de unde vine el.

În 2000, la Alegerile americane, am fost la Washington cu o veche și bună colegă și prietenă. Pentru televiziunile din România era debutul unei perioade prospere. Moda trimișilor speciali la evenimentele internaționale abia începuse. Iar intrările în direct prin satelit de la locul faptei erau rare, mai ales din cauza prețurilor. Pe scurt, totul era nou. Așa că mă veți înțelege cînd o să spun că habar n-aveam în ce mă băgam.

 

Dacă ar trebui să descriu capitala Statelor Unite, atunci aș face-o într-un cuvînt: calm. Cel puțin asta îmi amintesc eu. Georgetown, cu fațade ce vin din altă epocă, parcul de lîngă Casa Albă cu sutele de veverițe curajoase și peluza. Vestita peluză.

Ca să intri acolo ai nevoie de acreditare. Deși pare o formalitate, aveam să aflu foarte repede că nu era chiar așa. Cînd am ajuns în fața Casei Albe, cu cîteva ore bune înainte de prima corespondență în direct, m-a frapat ceea ce am perceput ca „fragilitatea locului”. Vedeam imobilul, parcul din jur, peluza prin gardul înalt de metal. Și toate păreau foarte aproape, foarte accesibile. Turiștii își fac poze, localnicii trec grăbiți ori se îndreaptă către vestitul parc plin de veverițe.

 

photo AP/ 2009
photo AP/ 2009

La poarta de acces a jurnaliștilor m-am lovit de primul clișeu cinematografic coborît direct de la Hollywood: militarul american înalt, tuns scurt și cu privire ca o lamă de oțel. Altfel, extrem de amabil. Mai ales cînd l-am întrebat de ce nu poate intra și invitatul nostru pe peluză, la Live. „Pentru că n-am primit actele de la Biroul de presă.” „Nu puteți suna? E ambasador…” „NU. Sunați dumneavoastră de la telefonul acesta.” Și asta a fost tot. Invitatul nostru n-a intrat, chiar dacă era ambasador. Documentele de la Biroul de presă au venit tîrziu. Deci, asta a fost. Sau, mă rog, asta a fost aproape tot.

 

Cînd am intrat pe peluza din fața Casei Albe parcă am pășit într-o altă lume. Cîteva zeci de camere erau înșirate pe iarbă – pozițiile de direct ale tuturor marilor canale de televiziune din lume. Reporteri pe care îi văzusem la CNN, BBC, Fox News sau doar în poze așteptau, relaxați, intrarea în direct. Altfel o mulțime de motive să te simți mic. Sau nu, veți vedea…

Trebuie doar să spun că al doilea lucru pe care l-am făcut după ce am intrat pe peluză a fost să îl sun pe tatăl meu. Telefonia mobilă era și ea la început, deși pare greu de crezut că asta se întîmpla acum 14 ani. Îmi amintesc telefonul cu antenă extensibilă pe care îl foloseam – era negru, cu ecran mic, taste mari și pierdea destul de des semnalul. În fine, nu știu cît de tare l-am impresionat pe tata, că eram așa de entuziasmat încît am senzația că am uitat de diferența de fus orar. Cel puțin l-am trezit dacă nu l-am și impresionat.

Dar pentru că toate erau la început, inclusiv recepția sateliților era o problemă. La București, pentru că în rest părea să meargă binișor. Iar cu 15 minute înainte să intrăm în direct, colegii de la București au intrat în panică: nu ne vedeau. Reuters, rețeaua prin care făceam transmisiunea le comunică: „Londra vede Washington.” Ceea ce însemna că problema era undeva, între Londra și București. Distanță mare, ce să zic…

Pînă într-un moment cînd, nu se știe prin ce miracol, Bucureștiul a văzut Washingtonul! Ba mai mult, Casa Albă! Eram, pe scurt, foarte fericiți. Doar că nu pentru mult timp: „Nu sînteți la cadru? Haideți la cadru! Să facem probele!” Însă noi eram la cadru. Stăteam nemișcați de vreo jumătate de oră. Londra vedea Washingtonul, Bucureștiul vedea Londra deci și Washingtonul, Londra vedea Casa Albă deci Bucureștiul vedea Casa Albă. Numai că era altă poziție de Live, alt cadru. Al unei alte televiziuni! Și nu era nimeni în fața camerei, așa că… am evaluat rapid situația și am luat-o la goană, trecînd prin fața tuturor camerelor înșirate pe peluză, făcînd cu mîna și strigînd „Mă vedeți? Nici acum? Am ajuns la CNN, nici acum???”

Au trecut 14 ani de atunci, dar parcă a fost ieri. Probabil că undeva, prin televiziunile americane, cineva încă povestește despre nebunul care alerga pe iarbă și striga ceva într-o limbă bizară. „Era mexican, îți zic eu!”

Au trecut 14 ani, iar pentru colegii mei de acum, care au făcut zeci de transmisiuni din tot felul de locuri imposibile de pe planeta asta, sînt, cu siguranță, desuet. Cu tot cu amintirile mele.

Însă eu nu despre „aventurile” de la Casa Albă am vrut să scriu. Ci despre exercitarea puterii. Despre naturalețea cu care alții o fac, la cel mai înalt nivel. O ușurință care pleacă, cred eu, din conștiința faptului că ei, cei aflați la putere, sînt trecători. Pe cînd noi rămînem.

 

 

Premierul Ponta, cel mai bun pentru România. Sau cum să alimentezi o minciună.

Sîntem fără scăpare.

Un sondaj CSCI apărut ieri arată că peste jumătate dintre români au o părere bună sau foarte bună despre activitatea guvernului din ultima săptămînă. Da, săptămîna cu zăpezile. Da, săptămîna care vine după cea cu accidentul de avion în care au murit 2 oameni, care ar fi putut fi, cel mai probabil, măcar recuperați în viață dacă autoritățile s-ar fi mișcat la timp.

Revin. 56 % dintre cei intervievați consideră că activitatea guvernului din ultima săptămînă este bună sau foarte bună. 74% dintre români cred, potrivit CSCI, că premierul Ponta a făcut bine implicîndu-se în ședințele comandamentului de deszăpezire. La doar cîteva zile după ce haosul a condus operațiunile de salvare a medicilor căzuți în Apuseni.

78% cred că guvernul Ponta s-a descurcat mai bine cu deszăpezirea decît guvernul Boc. Dacă mă întrebați rapid, nici măcar nu-mi mai amintesc vreo iarnă din timpul premierului Emil Boc…

Sîntem fără scăpare. Potrivit descrierii de pe site „Centrul de Studii și Cercetări Infopolitic este un proiect inițiat și susținut de Fundația Multimedia pentru democrație locală.” Și continuă: “Cercetările sunt concepute și interpretate de către o echipă de specialiști din cadrul Fundației, coordonată de analistul politic Dan Sultănescu.”

Ceea ce nu spune textul (altfel fără diacritice, dar chestia asta cu limba română e o opțiune doar pentru marii patrioți ai neamului) e că domnul analist politic este, în același timp, consilier politic al domnului prim-ministru Ponta.

Și nu amănuntul ăsta ar fi, cred eu, cel mai grav.

Ci faptul că premierul a ajuns într-o perioadă a existenței în care pare să aibă nevoie să fie mințit, mîngîiat cu cifre călduțe, tocmai bune pentru nopțile geroase de iarnă. Să ai un consilier politic care să-ți producă sondaje care, dacă nu sînt mincinoase, atunci sînt cel puțin prost făcute și să accepți publicarea lor – iată un șir întreg de detalii care prefigurează o personalitate urîtă. Cu atît mai urîtă cu cît e în fruntea guvernului României. Iar putregaiul din care s-a hrănit și se hrănește clasa politică nici nu oferă o alternativă, ceea ce înseamnă că actualul premier va juca în prima ligă mulți ani de aici înainte.

De asta zic, sîntem fără scăpare.

Screen shot 2014-02-04 at 8.51.42 AM