“Vine sau nu vine?”, întreb eu tare, în timp ce îmi pregătesc mașina de tuns iarba. Îl privesc pe nea Petre, care lucrează în grădina sa din mijlocul cîmpului și apoi ridic privirea spre orizontul din ce în ce mai întunecat.
“Cum o vrea Dumnezeu!” îmi răspunde el. “Cum o vrea Dumnezeu!” se aude, ca un ecou, vocea soției sale, aplecată deasupra unui strat unde vor crește curînd legume.
Am uitat să vă spun despre ușoara aroganță din tonul meu, pentru că înainte să ies verificasem aplicația de weather de pe i-phone. 50% șanse de ploaie înseamnă, de obicei, că nu plouă.
De cînd îl știu, adică din ziua în care ne-am mutat la țară în urmă cu 6 ani, nea Petre face agricultură. Pe cîteva mii de metri pătrați pe care ori i-a vîndut cîndva și proprietarii n-au mai venit (păi și n-o să stea terenul degeaba, domnu’ Cosmin), ori i-a păstrat după ce a vîndut cîteva zeci de loturi în plin boom economic, prin 2007.
Diminețile cînd vine tractorul la arat sînt cele mai ciudate. Pe cîmpul nostru nu se aude nici un zgomot, pentru că nu trec decît mașinile noastre și ale celor 3 familii din vecini. Deci prezența unui tractor dimineața pe la 7 nu poate trece neobservată. Apoi vine însămînțarea, pe care o face de obicei cu mîna, mergînd pe jos cele cîteva sute de metri pînă la pădure cu o găleată albă în mînă, în care sînt semințele. Apoi încep să crească plantele și apoi vine momentul recoltei. Și curățarea terenului și pregătirea lui pentru iarnă și apoi e liniște.
copyright: Cosmin Silistraru
(continuarea pe http://economielaminut.ro/?p=589, un proiect nou în care sînt implicat)
Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.
Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:
ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.
Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:
„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”
De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:
Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.
Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.
Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?
Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)
Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.
Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.
De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.
Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.
În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.
Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.
Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.
Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.
Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.
PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.
Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.
copyright ICS
Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.
copyright ICS
Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”
Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.
copyright ICS
De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.
copyright ICS
Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.
Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.
copyright ICS
Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.
copyright ICS
Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.
copyright ICS
Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.
copyright ICScopyright ICS
De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.
copyright ICS
Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.
copyright ICScopyright ICScopyright ICS
copyright ICS
Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.
O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.
Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.
Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…
Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?
Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.
Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.
Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.
Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.
Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.
Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.
Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.
Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.
Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.
Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.
Un cerșetor trece prin fața unui magazin de vinuri și a unui salon de masaj din Centrul Vechi al Capitalei. Două locuri în care, cel mai probabil, nu va intra niciodată.
Cîteodată, amintirile noastre, ale copiilor deveniți părinți fără să știm sînt atît de neclare încît avem impresia că sînt fermecătoare. Cel mai probabil timpul scurs, cel pe care noi, copiii deveniți părinți, nu vrem să îl acceptăm a pus straturi groase de ceață între acum și atunci, transformîndu-l într-o imagine pîcloasă.
Las teoria la o parte, pentru că riscă să devină, dacă nu neclară, atunci cel puțin plictisitoare, și trec la fapte. Duminică, soare fierbinte de vară, vacanță, drum în mașină, familia reunită se întoarce de peste hotare. Aproape de Constanța, Ioana vine cu ideea: „Ce ar fi să îi ducem pe copii la delfinariu?” Traduc: „pe copii” însemna pe Agatha, 2 ani și 3 luni, nu pe Petru, 13 ani și tot atîtea. Nu de alta, dar, dacă l-am fi întrebat, cel mare ar fi vrut să împuște niște submarine virtuale, nu să urmărească salturile spectaculoase ale jucăușelor animale de aproape 3 metri.
Drumul nu e marcat. Pentru un turist străin, parașutat la Constanța, asta ar putea fi o piedică. Din fericire, pentru un român care a petrecut ani întregi la Constanța (cazul Ioanei), lipsa banalelor indicatoare nu reprezintă o problemă.
La intrare e o coadă estivală. Nu știu exact ce aș vrea să spun prin „estivală”, însă cuvîntul îmi vine îmi minte cînd mă gîndesc la coada de la casieria delfinariului. Poate că are de-a face cu relaxarea oamenilor, foarte mulți veniți de departe, din nord-estul țării, ca să-i vadă pe vestiții artiști.
Prima problemă reală apare cînd doamna de la casă îți spune că 30 de lei nu ajung pentru 2 adulți, un elev și o fetiță cu codiță. Că de la 30 de lei nu o să primești 5 lei rest, așa cum ai fi crezut tu, om în toată firea lovit de soarele nemilos. Biletul întreg costă 50 de lei și permite accesul nu doar la delfinariu, ci și în „micro-rezervație”. Desigur, nu poți alege să intri doar la spectacol.
Am făcut aceste poze la intrarea în delfinariu, către bazinul interior. Curînd, aveam să ne dăm seama că bazinul exterior din copilăria noastră era în renovare. Așa că accesul devenea o probă ce ține de mușchi. Mai ales pentru însoțitorii persoanelor cu handicap, pentru care nu există nici o rampă de acces.
Bazinul interior are, probabil, vreo 400 de locuri. Umezeală. Înghesuială. Căldură mare. Și doi delfini frumoși. Un spectacol bun, însă nu sînt un cunoscător ca să pot face comparații cu alte reprezentații. Ține 20 de minute și se termină așa cum începe, cu o muzică stridentă.
Dar noi ne-am bucurat, pentru că am remarcat, de cîteva ori, semne de interes din partea Agathei.
Afară ne aștepta micro-rezervația. Adică un soi de grădină zoologică mai sălbatică. Am văzut pelicanii, rațele, poneii, gîștele, am ignorat cu stoicism două grajduri murdare, cu porțile larg deschise, ca să iasă mai ușor mirosul acru, de urină. Primele lacrimi, dar ce contează, sîntem în vacanță și vrem să se bucure copiii. Sau măcar unul dintre ei, după cum am explicat mai sus.
Am mai rezistat cîțiva metri. Pe dreapta, după grajdurile puturoase, într-un țarc neîngrijit, un mînz era întins pe jos, nefiresc, sub soarele nemilos: o rană la un picior, tratată cu ceea ce părea albastru de metil, îl ținea la pămînt.
Apoi am ieșit. Cu riscul de a strica o primă amintire din copilăria unei fetițe de 2 ani și puțin, nelăsîndu-i destul timp să înțeleagă noianul de informații noi.
Cu puțin noroc, peste ani, cînd copilul va deveni părinte, amintirile ei vor fi despre două animale frumoase care merită toate aplauzele ce le fac fericite. Și despre salturile lor fantastice.
Am primit acest cometariu. Trebuie să vi-l împărțășesc:
“are you for real?? tu chiar crezi in clipul ala cu pixelul albastru,asa-i? … mi-e aproape mila de tine.. fii vigilent in continuare, urmeaza noi dezvaluiri la a3.”
Este la textul meu despre familia Băsescu și despre dezvăluirile pe care le-a făcut Antena 3. Rîndurile scrise de cititorul meu (ce să fac, asta e) dovedesc că talibanismul are și forme adorabile. Desigur, mailul domnului nu e valabil, dar am ales totuși să îl aprob. Mi se pare prea bun.
Nici măcar nu îmi mai e silă. Am trecut de starea asta. Din păcate, am ajuns la altceva: rece pe șira spinării. Antena 3 a prezentat, aseară, această înregistrare:
„MIRCEA BĂSESCU
Vine la el ministru, vine nu ştiu cine … vorbeşte cu el.
FLORIN ANGHEL, fiul lui Bercea Mondial:
La cine?
MIRCEA BĂSESCU
La … vorbesc de Traian.
Vine ministrul, zice: Mă, vezi ce-i acolo. Că, na … ştie ăla ce-are de făcut.”
Dimineață, Mircea Băsescu, fratele președintelui, a trimis presei un comunicat. Iată-l:
“În primul rând semnalez faptul că atragerea Instituției Prezidențiale și a președintelui României în acest scandal mediatic nu are niciun suport real. Președintele României, Traian Băsescu, nu are niciun fel de legătură cu relația mea cu membrii familiei Anghel. Menționarea numelui lui Traian Băsescu în dialogul purtat cu membrii familiei Anghel nu s-a făcut în sensul concluzionat în cuprinsul emisiunii de televiziune. Am menționat că președintele știe de cazul lui Anghel Sandu în condițiile în care dosarul acestuia era foarte mediatizat la acel moment, situația să fiind de notorietate. Este regretabil că se încearcă denigrarea Instituției Prezidențiale în condițiile în care președintele României, prin activitatea sa din ultimii ani, a încercat și a reușit să facă Justiția să poată funcționa în România”
„Atragerea președintelui în acest scandal nu are niciun suport real”??? Așa o fi, domnule Băsescu (îmi cer scuze, nu mă refer la președintele României, mă adresez fratelui domniei sale). Ba chiar plusez: după o atentă studiere a înregistrărilor, pot să spun că Antena 3 e de vină, că nu dumneavoastră, domnule Băsescu (nu, nu vorbesc despre președintele României!) explicați acolo cum ar putea interveni președintele Băsescu, adică fratele dumneavoastră, în sprijinul unui infractor.
Că secvența e scoasă din context trebuie să demonstreze fratele președintelui, împreună cu avocații lui. Nu îmi fac probleme că nu ar avea bani pentru avocați. Dar chiar și dacă ar fi așa, fratele președintelui îi explică fiului unui infractor cum ar putea interveni președintele în actul de justiție. Chemîndu-l pe ministrul de resort la raport.
Această propoziție va rămîne, indiferent dacă Mircea Băsescu – în calitatea lui de frate al președintelui României – vorbea serios sau doar se dădea mare în fața unui fiu de infractor.
PS. Data trecută, cînd cu scatoalca pe care președintele (nu?) i-a dat-o unui copil, o întreagă mașinărie s-a pus în mișcare. În ciuda tuturor evidențelor, o seamă de specialiști în televiziune au apărut peste noapte și tot așa, ca prin minune, au construit un zid de “dovezi” că imaginile erau trucate. Sînt curios ce vor spune acum. Deși, de data asta, Traian Băsescu e la final de mandat, deci s-ar putea să nu-i mai fie de folos nimănui.
Într-un interviu recent pentru Euronews, Nigel Farage, șeful UKIP, partidul „eurosceptic” britanic își exprimă temerile legate de Uniunea Europeană: Marea Britanie trebuie să fie independentă și nu parte dintr-o „uniune politică”, în care „Bruxelles-ul face 75% din legile țării” și care „decide cu cine poate face schimburi economice țara”.
Nigel Farage, liderul UKIP mirror.co.uk
Un discurs aparent coerent, care continuă cu „sute de milioane de oameni care amenință locurile de muncă ale britanicilor”, „reducerea radicală a numărului de imigranți”, un atac rapid, de neratat, la adresa românilor și bulgarilor și, în fine, hotărîrea fermă de a reduce participarea Marii Britanii la cheltuielile UE de la 55 de milioane de lire zilnic la zero.
Aici, reporterul Euronews nu îl iartă pe Farage: „Dar ați optat pentru a doua pensie de la Parlamentul European. De ce ați făcut-o dacă vreți să reduceți aceste cheltuieli?” „Pentru ca să rămînă ceva familiei mele după ce voi muri.” „Totuși, sînt mulți parlamentari care au renunțat la această a doua pensie, li s-a părut imorală…” „Eu n-am văzut mulți! Și banii ăștia reprezintă o sumă irelevantă din cele 55 de milioane.” Am adaptat traducerea, păstrînd însă mesajul cît am putut de bine.
Prin ziarele românești se strecoară o informație nedemnă de luat în seamă. De fapt, e mai degrabă o bîrfă: cum că parlamentarii noștri ar vrea să modifice codul rutier astfel încît mașinile lor să nu mai fie oprite de poliție dacă depășesc viteza maximă. Nu de alta, dar dacă au depășit viteza au făcut-o cu un scop. Iar scopul ăsta nu poate avea legătură decît cu țara, cu nația, cu binele tuturor. „Nimic personal”, ca să amintesc o replică celebră.
Despre încercările reușite sau nu ale parlamentarilor noștri de a-și legaliza avantaje față de alegători am tot auzit. Interviul Euronews dovedește că fățărnicia, oportunismul jegos și discursurile fals populiste nu au granițe. Desigur, unii vor spune că Farage e o excepție. De acord, cu o singură precizare: este un început.
Dragi alegători anti-PSD, partidul lui Victor Ponta a cîștigat alegerile europarlamentare. Sau, mai exact, PSD, susținut de UNPR și PC a luat cel mai mare procent din voturi. Obișnuiți-vă cu acest adevăr.
Dragi alegători PSD, UNPR și PC, felicitări! Ați învins. Partidele pe care le-ați votat au cîștigat cele mai multe mandate. La ora la care scriu eu, cînd BEC a numărat aproape 94% din buletine, PSD/ UNPR/ PC au 37,25%. Nu e deloc puțin! Însă nici peste 40 la sută nu e, cu atît mai puțin spre 44. Dar, pînă la urmă, victoria e victorie. E ca în fotbal: poți cîștiga finala cu un gol chinuit în ultimul minut de prelungiri, după ce nu ai jucat nimic tot meciul, că tot tu vei lua cupa.
Dragi politicieni „de dreapta”. Ați greșit grav! Venind cu aceleași mesaje chinuite, cu o sărăcie sclipitoare de idei și proiecte simple, clare, ați arătat, din nou, că sînteți rupți de realitate. Că nu știți ce vor românii. Și, într-o demonstrație de tupeu ce cochetează cu inconștiența, ați scos în față aceleași figuri pătate de anii de guvernare pe care românii nu i-au uitat. Măcar și pentru că s-au încheiat recent.
Dragi politicieni (acum) de stînga. Eu, să fiu în locul vostru, mi-aș pune următoarea întrebare: cum se poate ca în 2 ani să îmi scadă cota la aproape jumătate? Desigur, puteți continua să strigați că vina e a altora, că nu voi ați greșit. Însă cifrele arată așa: USL în 2012, format din PSD, PNL și PC a luat 60%, USD în 2014 a luat 37 – format din PSD, UNPR și PC.
Apoi, m-ar mai îngrijora un lucru. Faptul că, dacă aduni cele 37 de procente cu cele 6 sau 7 ale UDMR, mi-ar rezulta 43 sau 44. Sau, fie, 45. Oricum, departe de majoritate.
Iar adevărul ăsta, că actualul guvern pare să nu mai aibă susținerea majorității electoratului, e foarte important. Cu toate că ați cîștigat pe 25 mai 2014.
protest în București în urma căruia a căzut guvernul Boc (ianuarie 2012)
Dragi 67% dintre alegători. Înțeleg, sînteți dezamăgiți. Sînteți supărați pe politicienii care v-au tot promis și nu v-au dat. Vă e greu sau tot mai greu, așa cum unora, puțini, le e bine, tot mai bine. Înțeleg toate astea. Dar să nu mergeți la vot, nu înțeleg. Pentru că dincolo de revoluții, votul e singurul instrument pe care îl aveți ca să le spuneți ce credeți. Nu vă bănuiesc că ați ieși să vă puneți viața în pericol într-o revoluție. Dar pot, măcar, să sper că n-o să vă sperie puțină cerneală pe mîna cu care ați vota.
Nu putem fugi la nesfîrșit. Nu ne putem nici ascunde, oricît de sigur ar părea căminul în care o facem. La un moment dat tot deschidem ușa.
Iar cînd gunoiul de afară se va revărsa duhnind în casă, nu vom mai putea face chiar nimic să ne apărăm.
ICS 