4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

SURSA: SI-EN-EN

În 2003, în timpul invaziei din Irak, exista o glumă celebră în redacția de știri unde lucram: „Cum e corect, Irak sau Iran?”

Întrebarea îi era adresată unui coleg de la grafică. După cîte hărți cu Irakul făcea în fiecare zi, răspunsul venea, invariabil și la fel de sigur: „Irak, bineînțeles!”

În cei aproape 20 de ani de muncă prin diferite redacții de televiziune, am întîlnit o mulțime de gafe. Unele rămîneau acolo, între noi, altele ajungeau și la telespectatori, provocîndu-le amuzamentul sau alimentînd temuta „Cronică a Cîrcotașilor”. Nu vreau să spun că am greșit de puține ori, însă atunci cînd am făcut-o, mi se păreau atît de mari gafele încît intram în pămînt de rușine.

De ceva vreme sînt telespectator. Mă uit rar la știri, însă mă uit destul ca să-mi dau seama că numărul “scăpărilor” a crescut. Din cauza goanei pentru audiență care cere schimbări urgente făcute în direct (cine nu a fost niciodată într-o regie de știri în timpul unui breaking news nu are cum să știe ce presiune e pe oamenii de acolo!), din cauză că numărul televiziunilor a crescut mult față de anii despre care vorbeam la început și, în fine, și pentru că temuta „Cronică” a devenit o producție a tuturor telespectatorilor, direct pe conturile lor de Facebook, aproape în același timp cu comiterea infracțiunii.

Sînt gafe pe care americanii le-au trăit mult mai repede decît noi și pe care tot ei le-au definit prin celebra „It’s just television!” Doar că spre deosebire de ei, la noi problema se adîncește pe zi ce trece. Și merge într-o altă zonă, mult mai gravă pentru șefii redacțiilor.

Dintr-o mulțime de cauze, cele mai importante fiind reducerile constante ale costurilor de producție și lipsa unei școli care să fie ancorată cu adevărat în realitate, în redacții ajung oameni care ar face orice să lucreze într-o televiziune. Problema n-ar fi asta, ci faptul că ei nu au nimic de oferit în afară de disponibilitatea de a primi ordine.

Scriu asta după ce azi am văzut în Marea Cronică, adică pe Facebook, această poză:

foto: Dan Boanță/ facebook
foto: Dan Boanță/ facebook

“jurnalist 2CVELE”

Aici nu mai e vorba despre presiune, Breaking News, și toate „scăpările” care vin la pachet. Nu. E vorba despre incultură crasă.

E ca și cum un om care lucrează, zi de zi într-o redacție de știri, ar scrie mare, pe ecran:

„Sura: Si-en-en”.

Pînă la urmă, de ce credeți că nu vom ajunge și acolo?

 

JURNALISTUL DEVENIT FIU AL POPORULUI. IGNORANT.

O aplicație simpatică a Facebook mi-a pus în dimineața asta în fața ochilor o fotografie din 2013. Și-am început să-mi amintesc…

Deși am lucrat fără oprire în televiziune din 1996, cea mai mare parte în redacțiile de știri cele mai importante din țară, deși chiar și înainte de a mă angaja am colaborat la tot felul de ziare, radiouri ori televiziuni, naționale sau locale, nu m-am considerat niciodată jurnalist. Am cunoscut jurnaliști pe parcursul anilor aceștia, iar față de ei nu mă pot considera așa. De la un punct încolo am fost „producător de știri”, apoi am lărgit puțin denumirea și am ajuns la „producător de televiziune.”

Unii poate că mi-au spus jurnalist, dar asta e strict treaba lor. La fel cum nu e treaba mea că mulți se consideră jurnaliști, deși nu sînt.

IGNORANTUL

Dar, asta e așa, o introducere. Altceva vroiam să spun, revenind la această fotografie.

Îmi amintesc că m-am amuzat, atunci, văzînd acea generalizare, Ba chiar am postat imaginea spunînd „Și iată cum adevărul a ieșit la iveală. Precizez că nu voi spune unde am îngropat lingourile, pentru că aș minți. Plus că nici nu știu de ce am zis “îngropat”…”

 

Au trecut 2 ani de atunci. De cîteva luni, am ieșit din presă. De tot. Produc, în continuare, „lucruri” care apar la televizor, dar sînt producții care au o mare componentă comercială. Deci nu mai sînt jurnalist, nici măcar pentru aceia care mă considerau așa cu luni sau ani în urmă.

 

De dragul jocului, m-am întrebat azi dimineață, privind imaginea: dacă nu mai sînt „jurnalist”, atunci ce sînt? Răspunsul m-a fulgerat cu o precizie chirurgicală: sînt un ignorant! Căci m-am întors, nu-i așa, în popor.

 

Și altă cale nu aveam, căci în stradă n-am ieșit.

Acum, tot ce-mi doresc este să-mi mai amintesc un lucru. Ceva legat de niște lingouri… of, vîrsta asta!

 

COMĂNICI, ÎN STAFF-UL LUI HALIP. SAU CÎND EUROSPORT SE FACE DE RÎS.

Era înainte de 1989. Cristian Țopescu dispăruse de la televizor, nimeni nu știa exact de ce. Dar zvonul șoptit cu teamă prin locuri bine ascunse ne dădea tuturor fiori reci pe spate: „E de la EA, de la Ceaușeasca!”

La aproximativ 600 de kilometri de sursa fiorilor de gheață, într-un mic orășel de provincie, un bărbat se ocupa, printre altele, de comentarea meciurilor de handbal. N-avea mare lucru de făcut, anunța echipele la începutul meciului, strecura cîte o încurajare pentru echipa gazdă, anunța schimbările din timpul partidei, eventual explica vreo decizie a arbitrului. Și, la final, se alătura corului din tribune, felicitînd echipa cîștigătoare. Adică echipa gazdă, pentru că vorbesc despre HC Minaur Baia Mare. Pe vremea cînd acolo erau niște jucători imenși: unul dintre ei, Maricel Voinea.

Într-o zi ca oricare alta, urma un meci contra Stelei. Practic, echipele care se băteau să cîștige campionatul.

Bucureștenii veneau cu un tupeu incredibil, care nu făcea decît să alimenteze și mai mult suspiciunile că undeva, cineva, avea grijă de ei. Bucureștenii veneau în provincie. Însă erau, înainte de toate, sportivi. Și știau cu cine vor juca. Iar acu, dacă stau să mă gîndesc, tupeul ăsta era mai degrabă o armă cu care să-și mascheze teama decît o tară de comportament.

Împreună cu Steaua au venit mulți oameni importanți. Printre ei, ca o mare surpriză pentru noi, proviancialii, Cristian Țopescu.

Comentatorul micii săli din Baia Mare face cunoștință cu marele comentator al Televiziunii Naționale chiar înainte de meci. Și cumva natural îi predă armele și bagajele – microfonul care țiuia cînd îți era lumea mai dragă și butonul care îl pornea sau, după caz și necesitate, oprea. Comentatorul-surpriză s-a descurcat, totuși, fără probleme.

E o poveste care m-a urmărit toată viața și mă urmărește încă. Pentru că acel „șpicăr” al micii săli din micul oraș de provincie era și este Nicu, tatăl meu.

Departe de mine să fac vreo comparație între comentariile celor doi: tatăl meu făcea fix ce spuneam mai sus, adică un soi de „meniu al meciului”. Cristian Țopescu era omul care putea să dea culoare, miros, gust, istorie, viață chiar și celui mai simplu, provincial meniu. Ce pot să spun sigur e că Nicu se străduia, se documenta, măcar să le pronunțe corect numele jucătorilor.

Mi-am amintit povestea asta acum, cînd meciul dintre Simona Halep și Victoria Azarenka e întrerupt din cauza ploii. Și, mai ales, după ploaia pe care am simțit-o cu mult înainte să cadă atunci cînd unul dintre comentatorii meciului, văzînd-o pe Nadia Comăneci în tribune, a spus cu emfază: „alături de staff-ul Simonei e fosta mare campioană de gimnastică Nadia COMĂNICI”! Putea să spună simplu „Iat-o pe Nadia!” și ar fi fost mai bine, am fi înțeles cu toții.

www.nadiacomaneci.eu
http://www.nadiacomaneci.eu

Și-apoi, cînd faci o asemenea gafă, să mai spui și că Simona Halep este „reprezentanta noastră” mi se pare încă o dovadă de îngîmfare. Dar nu, avea nevoie de tonul pretențios pe care îl păstrează de la începutul pînă la sfîrșitul fiecărui meci, ton care mă întoarce cu gîndul la Nicu. Din nou, fără să încerc nici cea mai nevinovată comparație.

După ’90 îl sunam de fiecare dată cînd vreo echipă de fotbal din România juca vreun meci important. Înainte de meci, la pauză și după… dacă românii cîștigau. În cele mai multe cazuri, îmi spunea la pauză, cumva cu părere de rău, că urmărește meciul fără sonor. Pentru că nu mai suportă comentariile: „De ce nu fac și o pauză, Cosmin?”

N-aveam un răspuns. Cum nu am nici în noaptea asta. Multă vreme am crezut că exagerează. În seara asta mi-a venit, însă, să fac același lucru. Și n-am mai vorbit de mult timp la pauză.

PS.

Comentatorii de la Eurosport au spus, în seara asta, “reprezentanta noastră”, referindu-se la Simona Halep. După care, văzînd-o în tribune pe Nadia Comăneci, au zis: “iat-o pe fosta mare campioană de gimnastică, Nadia COMĂNICI”.

Uite de aia cred eu că Simona Halep se reprezintă doar pe ea cînd joacă – nu România – și bine face. Pentru că, peste cîțiva ani, niște „comentatori” vor spune: “uite-o pe fosta mare campioană, Simona Halip.”

PPS. Povestea de la început am scris-o doar pentru Post Scriptum. Merita, probabil, mai mult timp și o altă motivație. Totuși, trebuie să o închei: după mulți, mulți ani, l-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu, am și lucrat împreună o vreme. Mă surprinde, în continuare, cînd mă sună sau îmi dă un mesaj de Sărbători.

Tatăl meu, aflînd asta, m-a rugat să îi transmit un mesaj: „Cosmin, îi datorez domnului Țopescu niște bani!” „Cum asta?”, întreb eu… „Îi datorez banii pe care i-am primit atunci, cînd a comentat el meciul cu Steaua. El a plecat, eu am luat banii…” Îi povestesc domnului Țopescu discuția cu tatăl meu de fiecare dată cînd ne vedem și rîde. Poate și pentru că mă crede cel puțin uitic, că i-o spun cu fiecare ocazie.

Și așa, de final. O concluzie tot trebuie să fie la povestea asta: Nicu a știut, măcar, să se dea la o parte cînd a fost cazul. Got it, Eurosport?

Și-ar mai fi ceva, un detaliu: Simona își spunea ea HalEp, cu accent pe „e”, nu pe „a”. Am auzit-o eu. Probabil că nu și comentatorii, cel puțin nu amîndoi.

Un comentariu adorabil

Am primit acest cometariu. Trebuie să vi-l împărțășesc:

Screen shot 2014-06-19 at 4.34.24 PM

“are you for real?? tu chiar crezi in clipul ala cu pixelul albastru,asa-i? … mi-e aproape mila de tine.. fii vigilent in continuare, urmeaza noi dezvaluiri la a3.”

Este la textul meu despre familia Băsescu și despre dezvăluirile pe care le-a făcut Antena 3. Rîndurile scrise de cititorul meu (ce să fac, asta e) dovedesc că talibanismul are și forme adorabile. Desigur, mailul domnului nu e valabil, dar am ales totuși să îl aprob. Mi se pare prea bun.

Am găsit pixelul! Antena 3 e de vină!

Nici măcar nu îmi mai e silă. Am trecut de starea asta. Din păcate, am ajuns la altceva: rece pe șira spinării. Antena 3 a prezentat, aseară, această înregistrare:

 

„MIRCEA BĂSESCU

Vine la el ministru, vine nu ştiu cine … vorbeşte cu el.

FLORIN ANGHEL, fiul lui Bercea Mondial:

La cine?

MIRCEA BĂSESCU

La … vorbesc de Traian.

Vine ministrul, zice: Mă, vezi ce-i acolo. Că, na … ştie ăla ce-are de făcut.”

(sursa: Antena 3)

Screen shot 2014-06-19 at 9.57.14 AM

Dimineață, Mircea Băsescu, fratele președintelui, a trimis presei un comunicat. Iată-l:

“În primul rând semnalez faptul că atragerea Instituției Prezidențiale și a președintelui României în acest scandal mediatic nu are niciun suport real. Președintele României, Traian Băsescu, nu are niciun fel de legătură cu relația mea cu membrii familiei Anghel. Menționarea numelui lui Traian Băsescu în dialogul purtat cu membrii familiei Anghel nu s-a făcut în sensul concluzionat în cuprinsul emisiunii de televiziune. Am menționat că președintele știe de cazul lui Anghel Sandu în condițiile în care dosarul acestuia era foarte mediatizat la acel moment, situația să fiind de notorietate. Este regretabil că se încearcă denigrarea Instituției Prezidențiale în condițiile în care președintele României, prin activitatea sa din ultimii ani, a încercat și a reușit să facă Justiția să poată funcționa în România”

 

„Atragerea președintelui în acest scandal nu are niciun suport real”??? Așa o fi, domnule Băsescu (îmi cer scuze, nu mă refer la președintele României, mă adresez fratelui domniei sale). Ba chiar plusez: după o atentă studiere a înregistrărilor, pot să spun că Antena 3 e de vină, că nu dumneavoastră, domnule Băsescu (nu, nu vorbesc despre președintele României!) explicați acolo cum ar putea interveni președintele Băsescu, adică fratele dumneavoastră, în sprijinul unui infractor.

Că secvența e scoasă din context trebuie să demonstreze fratele președintelui, împreună cu avocații lui. Nu îmi fac probleme că nu ar avea bani pentru avocați. Dar chiar și dacă ar fi așa, fratele președintelui îi explică fiului unui infractor cum ar putea interveni președintele în actul de justiție. Chemîndu-l pe ministrul de resort la raport.

 

Această propoziție va rămîne, indiferent dacă Mircea Băsescu – în calitatea lui de frate al președintelui României – vorbea serios sau doar se dădea mare în fața unui fiu de infractor.

PS. Data trecută, cînd cu scatoalca pe care președintele (nu?) i-a dat-o unui copil, o întreagă mașinărie s-a pus în mișcare. În ciuda tuturor evidențelor, o seamă de specialiști în televiziune au apărut peste noapte și tot așa, ca prin minune, au construit un zid de “dovezi” că imaginile erau trucate. Sînt curios ce vor spune acum. Deși, de data asta, Traian Băsescu e la final de mandat, deci s-ar putea să nu-i mai fie de folos nimănui.

 

Beneficiile parlamentarilor nu au granițe

Într-un interviu recent pentru Euronews, Nigel Farage, șeful UKIP, partidul „eurosceptic” britanic își exprimă temerile legate de Uniunea Europeană: Marea Britanie trebuie să fie independentă și nu parte dintr-o „uniune politică”, în care „Bruxelles-ul face 75% din legile țării” și care „decide cu cine poate face schimburi economice țara”.

Nigel Farage, liderul UKIP mirror.co.uk
Nigel Farage, liderul UKIP
mirror.co.uk

Un discurs aparent coerent, care continuă cu „sute de milioane de oameni care amenință locurile de muncă ale britanicilor”, „reducerea radicală a numărului de imigranți”, un atac rapid, de neratat, la adresa românilor și bulgarilor și, în fine, hotărîrea fermă de a reduce participarea Marii Britanii la cheltuielile UE de la 55 de milioane de lire zilnic la zero.

Aici, reporterul Euronews nu îl iartă pe Farage: „Dar ați optat pentru a doua pensie de la Parlamentul European. De ce ați făcut-o dacă vreți să reduceți aceste cheltuieli?” „Pentru ca să rămînă ceva familiei mele după ce voi muri.” „Totuși, sînt mulți parlamentari care au renunțat la această a doua pensie, li s-a părut imorală…” „Eu n-am văzut mulți! Și banii ăștia reprezintă o sumă irelevantă din cele 55 de milioane.” Am adaptat traducerea, păstrînd însă mesajul cît am putut de bine.

Prin ziarele românești se strecoară o informație nedemnă de luat în seamă. De fapt, e mai degrabă o bîrfă: cum că parlamentarii noștri ar vrea să modifice codul rutier astfel încît mașinile lor să nu mai fie oprite de poliție dacă depășesc viteza maximă. Nu de alta, dar dacă au depășit viteza au făcut-o cu un scop. Iar scopul ăsta nu poate avea legătură decît cu țara, cu nația, cu binele tuturor. „Nimic personal”, ca să amintesc o replică celebră.

Despre încercările reușite sau nu ale parlamentarilor noștri de a-și legaliza avantaje față de alegători am tot auzit. Interviul Euronews dovedește că fățărnicia, oportunismul jegos și discursurile fals populiste nu au granițe. Desigur, unii vor spune că Farage e o excepție. De acord, cu o singură precizare: este un început.

 

despre cea de a doua pensie, aici