PERSONAJE. SCURT EXERCIȚIU.

E ordine încă din aer, cînd avionul se apropie de pămînt și începi să distingi așezările și zonele agricole și pădurile. Am observat niște semne noi, pe care nu le știam. Țin de cum merg mașinile agricole pe terenurile cultivate. Par niște spirale perfecte făcute de uriași. Sau, desigur, de extratereștri, căci doar pentru ei ar putea avea o altă însemnătate. Pentru mine sînt doar ordine.

Am urcat într-un tren cu etaj. La etaj, 3 măsuțe de lucru cu prize de curent și niște lămpi mici, chic. Îți face poftă să scrii. Aș putea face călătorii foarte lungi așa. Cînd am intrat, o franțuzoaică era așezată la una dintre mese și scria. Am salutat-o și m-a întrebat la ce oră pleacă trenul din gară. La 10.37. Încă 30 de minute, timp berechet! A terminat ce avea de scris și apoi a început să se aranjeze. Fard, ruj, păr. S-a îmbrăcat și a plecat, lăsîndu-mă stăpîn peste cele 3 mese de birou.

Nu merg prizele, sînt totuși într-o țară latină și călătoresc la clasa a doua.

În fața mea se așează un bărbat trecut bine de 55 de ani, cu o față de actor de cinema. Sau de bunic mișto, încă nu m-am hotărît cum o să-l descriu. Are părul alb, dat pe spate, ochii mari, căprui și calzi acoperiți cu o pereche de ochelari foarte la modă, cu rame albe, și o barbă îngrijită, albă. Se potrivește cu ramele ochelarilor. Din cauza bagajului meu, își ține picioarele spre culoarul de trecere. O doamnă se împiedică, el își cere scuze. „E vina mea”, spun eu după ce trece femeia. „Nici măcar n-a căzut”, zice el zîmbind.

Are un i-phone mare, îmbrăcat într-o husă albastră. Aș zice că stă pe facebook, dar în Franța e mai degrabă Twitter.

Am avut o clipă senzația – de fapt sînt foarte sigur – că timp de cîteva secunde a cîntat ceva cu voce joasă. Mi-am scos căștile să-l ascult, dar cîntecul era doar pentru el și apoi s-a stins de tot.

Are un inel de argint pe degetul mic al mîinii drepte, cu un model tribal. Mă face să mă gîndesc la un star rock. Ori un cîntăreț de country, cu cizmele lui scurte de piele și blugii închiși la culoare. Dar sîntem în Franța, iar în țara asta nu se cîntă country. Eu nu știu pe nimeni, dar recunosc că pot fi considerat un mare ignorant. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre el.

Doamna de lîngă noi are colanți gri închis sau negri – nu-mi dau seama din cauza luminii – cu un zig-zag mare de sus pînă jos. Modelul seamănă cu cel pe care l-am văzut din avion, pe terenurile agricole. Bluza albastră, din mătase, cu un model floral complicat și cu părți semitransparente și cerceii mari, perle albastre și inelul multicolor mare și pătrat de pe deget și brățara mare, aurie de la mînă compun un soi de varză liniștită. Citește o carte cu coperți galbene, de dimensiuni normale. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre ea.

 

Completare pentru bunicul vedetă de cinema sau rock star sau cîntăreț de country: ar putea să nu cînte cînd dă din buze, s-ar putea să șoptească o rugăciune. Ceea ce l-ar plasa într-o altă zonă de activitate, despre care nu îmi dau cu părerea.

Advertisements

JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

PRIMUL MILION

Era o întrebare la modă în anii ‘90 în România: „Cum ați făcut primul milion?” Desigur, întrebarea era pentru proaspeții afaceriști ai țării care se îmbogățiseră rapid. Și tocmai pentru că nu era nimeni sigur că milionarii respectivi aleseseră căile cele mai curate pentru afaceri, dar „vorbele de duh” ale milionarilor erau tot mai căutate de jurnaliști și public, întrebarea se mai îndulcise, se moleșise: „Nu vă întreb cum ați făcut primul milion, dar…” și continua la fel de atent cu intervievatul.

 

Cam din aceeași perioadă vine o poveste minunată de la mii de kilometri distanță de noi. Probabil că mulți o știți. La sfîrșitul anilor ‘80, pe atunci necunoscutul Jim Carrey se oprea în fiecare seară pe un deal, deasupra orașului Los Angeles. Acolo, își imagina cum regizorii celebri se băteau pentru el. Părinții lui Carrey erau săraci, familia lui trăise la un moment dat într-o dubiță pe pajiștea unor rude. Visul tînărului părea cu atît mai greu de realizat.

Pînă într-o zi cînd Jim și-a scris un cec de 10 milioane de dolari, „pentru îndeplinirea slujbei de actor” (sună forțat în română, dar cam așa e și în engleză). Și-a oferit 5 ani să încaseze banii.

După exact 5 ani, Jim Carrey încasa 10 milioane de dolari pentru rolul din „Dumb & Dumber”. Povestea spusă de el e aici.

copyright ICS
copyright ICS

Cele mai multe vedete ale capitalismului timpuriu din România au dat faliment sau, cel mult, au apărut tot mai puțin în public, pînă cînd lumea le-a uitat.

Jim Carrey e unul dintre cei mai importanți actori din lume.

 

Povestea asta nu e despre bani. Deși așa va părea. Povestea asta e despre noi toți, săraci, bogați, cu datorii sau cu bani de recuperat de pe la alții.

E o poveste despre dorința de a fi mai bun. Pentru că asta și-a dorit Jim Carrey cînd și-a scris cecul, și-a dorit să devină actor căutat de cei mai mari regizori, nu milionar. E o poveste despre muncă, despre transformare, despre evoluție.

 

Pentru că „You can‘t just visualize and go eat a sandwich”.

PS. Să fim cinstiți, dacă ne-ar asigura cineva că avem două variante: ori să muncim din greu 5 ani și să devenim milionari, ori să devenim milionari peste noapte, cei mai mulți dintre noi ar accepta calea scurtă, fără efort, în drumul către primul milion. Poate că n-am fi de acord să înșelăm sau să furăm pentru asta, dar dacă am găsi alte scurtături neortodoxe, le-am primi în tăcere.

Dar oare nu tocmai lipsa greutăților întîlnite pe drum ne-ar face să pierdem milionul acela la fel de repede?

Oare nu asta am făcut noi, ca nație, în ultimii 26 de ani? Am căutat scurtăturile…

 

Note to myself

 

Ești viu?

Ai simțit aroma amețitoare a florilor de tei dimineața, la 4? Cîinele se bătea cu un inamic atît de prezent-zgomotos încît am coborît din dormitorul de la etaj, am ieșit din casă – cred că eram dezbrăcat, în graba mea de a prinde intrusul – și-am simțit aroma asta. M-am oprit puțin, probabil că am uitat de ce coborîsem. Poate că nu era tei, poate altceva, un parfum încăpățînat. Inamicul nu era acolo. Cîinele m-a mirosit, a mai lătrat o dată, a așteptat o recompensă care n-a venit și a renunțat. Presupun că s-a culcat.

Pe la 6 se simte marea. Deși sîntem la aproape 200 de kilometri de ea, pe la 6 se simte marea. Nu se aude, nu. Se simte. E o chestie legată de percepție, de dincolo de simțurile obișnuite. E ca și cum ai simți cu amintirile ori cu imaginația. Am simțit-o chiar și la 7.30, cînd soarele deja începe să muște cu putere, prin raze mici, întîmplătoare, pe care le primești cu uimire și apoi cu teamă.

Și totuși, are legătură cu mirosul. Cel puțin așa îmi pare la ora aia, că miroase a mare. Și, între noi fie vorba, aproape că aș băga mîna în foc că dincolo de pădure, la vreo 500 de metri de casă, dincolo de copacii înalți, întunecați atunci, la acea oră incredibilă, nemișcați în contre-jour, e marea nesfîrșită. Întunecată.

Ai simțit căldura năucitoare cînd ai ieșit, la prînz? Am trecut de umbra scurtă a casei și-am intrat, fără nici un avertisment, într-un teritoriu ostil. M-a lovit în cap, în corp, în brațe, în ceafă, în umeri, mi-a tăiat vigoarea picioarelor. M-am scurs pînă la mașina încinsă și-am pornit motorul, odată cu el aerul condiționat proaspăt reparat. Și-am mai stat puțin și-am privit cîmpia arzînd sub presiunea aerului greu, ce dansează haotic, amețitor. Motorul s-a chinuit, fierul a frecat fier.

Cădura are miros. Arșița are miros. Chiar dacă vîntul încă bate, arșița, în mijlocul cîmpului și, culmea, atît de aproape de pădure, are miros de praf, de grîu, de porumb încă necopt, de pămînt uscat. Ori e doar o senzație, e doar o amăgire, sînt doar nările arse. Aceleași nări ce se vor lipi peste 5 luni, la minus 20, minus 25. Și totuși, ești sigur că marea nu e acolo, imediat după pădure?

Dimineața, cîțiva ulii zboară deasupra drumului prăfuit, uscat. Unul mare, cam cît un iepure de cîmp, s-a aventurat deasupra mașinii, jos. Aproape că m-a privit în ochi. I-am răspuns. Mi-am amintit de o dimineață de iarnă, cînd totul, dar absolut totul era înghețat. Chiar și aerul era înghețat. Uliul mare, mare, pe care l-am găsit în fața casei era și el rece, greu cînd l-am ridicat. Nu mai avea cap, poate i-l mîncaseră șobolanii înfometați.

combina

Combina aceea imensă care a trecut pe lîngă casă a adus umbra izbăvitoare preț de cîteva secunde. Apoi a treierat (așa se spune??) cîmpul cu grîu de lîngă casă. Părea mare, întins; l-a terminat în 3 minute și a produs o tonă de praf.

 

 

Ai văzut galbenul? Ai văzut roșul? Ai văzut verdele? Anul ăsta au început să apară niște flori noi pe marginea drumului, albastre. Am văzut și albastrul.

 

copyright ICS
copyright ICS

Dar a dispărut familia de cărprioare. Erau cinci sau șase la sfîrșitul iernii, le vedeam aproape în fiecare zi, știam ora la care ieșeau. 5. Așa, ca vestitul ceai englezesc. Nici nu știu ce să zic, poate că acum, vara, au schimbat ora. Deși nici iepurii ăia mari, atletici, bănuiesc musculoși, nu mai vin.

Umblă vorba că ar trece mistreți pe aici. Nu i-am văzut.

Mi-ar plăcea să întîlnesc un mistreț. Poate s-ar opri o clipă superior, ne-am privi în ochi, ar lovi o dată cu copita ciobită în pămîntul uscat înainte de a porni în goană să mă doboare.

Aș simți că sînt viu.

 

Dumnezeu preferă ateii.

O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.

Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.

Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…

Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?

Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.

Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.

Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.

Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.

Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.

Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.

Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.

Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.

Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.

 

Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.

 

 

 

 

Minunata (și destul de complicata) lume a unei fetițe de 3 ani și 8 luni

Încercați să spuneți, cu voce tare, antremanent. „Tata merge la antremanent”, dacă vă ajută… Ați reușit? Bun, acum spuneți tare „Pinguinii din Magadascar.” „Magadascar”, e simplu, nu?

Apoi găsiți răspunsurile la următoarele întrebări:

„Tati, cînd vine aurrorra borreală?” „Nu vine, aurora boreală e în altă parte, în altă țară, zic eu.” „Ba da, nu înțelegi!” urmează decizia fără ehivoc. „Aurrorra borreală începe imediat!”

„Tati, cînd ninge?” întreabă ea în apropierea Crăciunului, cînd erau vreo 15 grade. „Nu știu, nu cred că o să ningă acum.” „Ba da, ninge cînd vine Moșul.” Apoi a văzut un moș într-o mașină și a început să rîdă: „Moșul nu vine cu sania!” Eu, aproape liniștit că am depășit această problemă, rîd la rîndul meu. „Tati, cînd vine iarna?” „E iarnă, doar că nu e frig…” încerc eu. „Nu e iarnă!” Era, totuși, decembrie.

Și una dintre cele mai grele: „Tati, avem praf mov?” (pentru necunoscători, vedeți „Clopoțica și zîna pirat” și veți înțelege mai multe. În general, despre cum funcționează lumea asta.)

copyright ICS/ Silistraru
copyright ICS/ Silistraru

Mă gîndesc la toate astea și-mi vine o idee: în 2016 aș vrea să mergem în Magadascar, să vedem aurrorra borreală la ea acasă, să-l vedem pe Moș Crăciun plecînd cu sania spre lumea largă și să găsim praful magic, mov. Este și unul roz, în caz de criză.

Și, mult mai aproape de casă, între aceste multe și lungi călătorii, promit să mă duc la antremanent. Ca să fiu în formă tot anul.

PS. Tot ea spune, cu o lejeritate demnă de un actor ce-și repetă replicile dimineața, “acid dezoxiribonucleic” și “Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. A învățat-o fratele ei; eu am copiat ultimul cuvînt de pe internet, pentru că nu sînt convins că îl pot scrie.