Ciocolată ca în Vest

Am primit prima ciocolată austriacă cu lapte cînd aveam puțin peste zece ani. Nu mai știu cît m-a ținut, nici cum a ajuns la mine. (Pentru că pe vremea cînd eu aveam zece ani nu găseai ciocolată la benzinărie. Nici benzină nu era, dar asta-i altă poveste.) Îmi amintesc, totuși, gustul acelei ciocolate.

Prima Toblerone mi-am cumpărat-o eu, imediat după decembrie ’89. Cu un pumn de monede de prin toate țările, din colecția strînsă de ai mei de-a lungul anilor, ne-am dus la „Shop”. Îmi spusese soră-mea că asta era ciocolata cea mai bună din lume. „Un Toblerone, vă rog!” am spus eu mîndru. Cu un accent englezesc care a scos, pe de o parte, un „Toblăr-uan” și a provocat, pe de altă parte, amuzamentul vînzătoarei de la „Shop”.

Mi-am cumpărat, ieri, de la magazinul de dincolo de pădure multă ciocolată. Printre ele și Toblerone. Aveau de trei soiuri. Deocamdată stau, cuminți, în dulap.

Gustul ciocolatei a rămas același. Toate celelalte lucruri par că s-au schimbat.

 

Lecții de televiziune. O țară ca afară.

(Urmează un amestec de imagini, senzații, arome, dezamăgiri și amăgiri, sunete și vise. Nu cred că le veți vedea/ simți/ mirosi/ auzi/ trăi, dar vă asigur că mi-am dat silința să le explic.)

Nu știu prea multe despre cum ar trebui să fie un oraș, deși am crescut la oraș. Dar n-o să uit niciodată senzația pe care am avut-o cînd s-au deschis ușile de sticlă ale aeroportului din New York: sentimentul că acolo pot face orice, că totul depinde de mine. Ori drumurile lungi prin Paris, care mi-au arătat o relație cu mersul pe care nu mi-am imaginat-o niciodată aici, la noi.

Nu mă pricep deloc la agricultură. Văd doar ce se întîmplă pe terenurile agricole din jurul casei noastre. Și ceva îmi spune că nu e bine, că agricultura nu se face cu calul în 2014, nu pe terenuri scoase la vînzare pentru construcții și nu fără irigații. De unde am convingerile astea? Dintr-o vacanță la țară, la vreo 200 de kilometri de Paris. După ce părăsești autostrada, drumul național și drumul următor, intri în cîmp. Pe un alt drumeag asfaltat. În jur, lanuri nesfîrșite, lucrate cu grijă. Terenurile pe care proprietarii de la oraș nu mai vroiau să le lucreze erau date în arendă. Știu, e un clișeu, dar „nici un petec de pămînt nu era lăsat la voia întîmplării” vine, cel mai probabil, de acolo, din sătucul ăla de la 200 de kilometri de Paris.

Nu mă pricep la viață, în general. Dar am destule motive să cred că noi, aici, ne-o pierdem. Că o lăsăm să treacă și nu ne dăm seama decît tîrziu. Prea tîrziu. Încă un clișeu.

Nici la televiziune nu mai cred că mă pricep. Pentru că văd, în fiecare zi, cum ne îndepărtăm, tot mai mult, tot mai decisiv, de modelele de la început. Și oameni care altfel vor „o presă ca afară” se prefac că nu înțeleg că nu de alții depinde, ci de noi.

Dar, ce spun eu aici? La oameni nu m-am priceput niciodată. Poate, doar, la unul, doi ori, cine știe… trei.

De aici, de afară, de lîngă noi.

Site de socializare. Emisiune de televiziune.

Mă tot întreb, de ceva vreme, dar întrebarea mi se pare atît de copilărească încît n-am avut curajul să o scriu pînă acum: de ce scrie sau spune toată lumea din presă „într-un mesaj pe un site de socializare” cînd e evident că e vorba de Facebook?

Să fim serioși, mulți dintre noi n-am reuși să ne facem cunoscute textele, fotografiile ori părerile dacă n-ar exista Facebook. Nici măcar aceste rînduri n-ar ajunge la marea majoritate dintre voi dacă n-aș avea un cont pe „această rețea de socializare”. Numărul abonaților direct la blog e mult mai mic.

Facebook are doar în România 7 milioane de utilizatori. În lumea largă sînt peste 1 miliard. Oare la cifrele astea se mai teme cineva că ar face reclamă gratuită dacă ar spune „cutare a scris pe pagina sa de Facebook…”?

La fel și cu citarea televiziunilor: „președintele a spus la o emisiune de televiziune că…” Adică, bun, dacă tot te-ai hotărît să dai o știre de la o altă televiziune, de ce te-ai teme să-i spui și numele?

Să nu-i faci reclamă? Of, tocmai i-ai făcut.