43 de ani împreună

copyright ICS
copyright ICS

Am putea fi gemeni. S-au mai văzut gemeni născuți la 8 ore distanță. Ba, mai exact, la 7 ore și 30 de minute, dacă ar fi să mă iau după amintirile tatălui meu.

Doar că nu sîntem. Gemeni, asta vreau să zic.

 

Primul m-am născut eu. La 3.30 (așa zice tatăl meu, repet, și nu e tocmai un tip care lucrează cu cifre..). Pe 28 octombrie 1972.

 

La 11.00 și la aproape 600 de kilometri distanță s-a născut Ioana. Tot pe 28 octombrie. Și tot în ’72. An bun, așa se pare.

 

Timp de 39 de ani, ne-am văzut fiecare de viața lui. Ea s-a dus la grădiniță, de unde aproape că a fost dată afară după prima zi, pentru că l-a bătut pe un băiețel. Bine, era în alt oraș, chiar mai îndepărtat decît Bucureștiul, așa că mi-ar fi fost foarte greu să o găsesc, în ciuda poveștilor cu prințese și prinți, foarte în vogă atunci, care ne transmiteau, subliminal, că distanțele nu reprezintă o barieră în calea fericirii. Eu m-am dus la grădiniță cam în aceeași perioadă, unde știu că nu m-am bătut cu nimeni pentru că eram foarte mic și slab, și puteam, cel mult, să iau bătaie. Probabil că dacă ne-am fi întîlnit atunci, m-ar fi bătut pe mine și astfel am fi început o frumoasă prietenie.

 

M-am mulțumit, cred, o vreme, cu faptul că locuiam pe Bulevardul București. Priveam în zare și îmi imaginam că acolo e capitala. După asta m-am mutat pe strada Bucovinei, desigur, fără nici o legătură cu această poveste.

 

Apoi m-am dus la școală. Ioana la fel. Aș spune că primii 4 ani au fost cei cînd am început să avem lucruri în comun: am învățat bețigașele, primele litere (și aici bănuiesc că au fost aceleași), cifrele (pe măsură ce scriu îmi dau seama că aveam, deja, o mulțime de lucruri în comun). Dar tot nu ne-am cunoscut, pentru că încă nu exista o autostradă între Baia Mare și București, respectiv alte capitale ale Europei prin care învăța Ioana.

Eu, tot mic, m-am ferit de certuri. Ea, la fel. Parcă și în generală l-a bătut pe un coleg. Băiat.

Instinctiv, păstram distanța, pentru că dacă am fi fost colegi mi-ar fi plăcut de ea și ea mi-ar fi răspuns. Adică m-ar fi snopit în bătaie. Dar n-a fost să fie. Nici atunci.

 

Revoluția ne-a prins făcînd, din nou, același lucru. Ne uitam la televizor. E un moment important, are legătură cu ce urma să se întîmple.

 

Cînd, în sfîrșit, am vrut să vin la București, Ioana a plecat. Să studieze. Undeva, spre Est, într-un mare oraș. Istoria se desfășura sub picioarele noastre, precum o carte scrisă pe un covor roșu: în orașul în care era, Ioana trăia o încercare de lovitură de stat cînd ieșea de la metrou, eu vedeam niște domni respectabili veniți din Valea Jiului, obișnuiți să planteze panseluțe, veniți de data asta să schimbe guvernul. La ea erau tancuri reci, rusești, la mine erau cîteva cocktailuri Molotov, aruncate în Palatul Victoria. Ați sesizat asemănarea, desigur…

 

Anii au curs rapid, iar un observator neatent ar putea spune că fără vreo asemănare evidentă. Doar că ea se angaja în ’95 la o televiziune mică, undeva pe la mijlocul lui Pache Protopopescu. Un an mai tîrziu, eu mă angajam la o televiziune ceva mai veche de pe București-Ploiești.

 

O vreme am fost concurenți. Fără să știm. Chiar direcți, dacă e să luăm în calcul faptul că ea muncea pentru știrile de dimineață, într-o echipă ce promitea multe. Iar eu lucram pentru știrile de dimineață într-o echipă în care eram și reporter, și cameraman, și editor și producător. Bine, la un moment dat am primit un cameraman… Abordări diferite, program de lucru asemănător.

 

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd l-a născut pe Petru, eu eram atît de prins în vîrtej încît credeam că nu există viață decît la știri. O greșeală, dar n-aveam pe nimeni să-mi spună că prea multă pasiune ar putea fi prost percepută.

 

Cred că prima oară cînd am văzut-o a fost prin 2005, sau 2006. La prima televiziune de știri din țară. M-am uitat și mi-am zis “Cine e domnișoara????” – pe vremea aia eram producător general la televiziunea de la capătul Bucureștiului, iar PDG-ul mă tot bătea la cap că ar trebui să îi cunosc pe toți oamenii valoroși de pe piață. Nu știu cît de mult a contat îndemnul lui, dar e clar că “domnișoara” mi-a atras atenția.

 

Doar că eu reacționez mai greu. Sau, ca să nu-mi stric definitiv imaginea, o să aleg o variantă mai elegantă: nu m-am lăsat ghidat de prima impresie. Adevărul e că încă o dată, instinctul meu a funcționat: Ioana, la cîte pașapoarte a schimbat în vremea aceea din cauza deplasărilor, cred că m-ar fi privit cu aceeași atenție cu care ne uităm la o sticlă goală.

Așa că am lăsat totul pentru mai tîrziu. Încă vreo 5 ani….

 

Cînd ne-am cunoscut, a fost destul de simplu. În cîteva luni, am recuperat toți cei aproape 40 de ani pierduți: mi-a plăcut de ea, apoi a vrut să mă bată, între timp mă reapucasem de karate, a stat să se mai gîndească, apoi cred că i-am plăcut și iar a vrut să mă bată cu toate karatele mele, după asta am cerut-o de nevastă și atunci chiar că a fost un moment nasol, cu toate karatele mele.

În fine, ne-am căsătorit. Și, ca să nu ne încurcăm în date, am făcut-o tot în octombrie. 28 octombrie, ca să fiu exact. De ziua noastră. La ora 17.00.

Au trecut 4 ani de atunci. 43.

 

  1. Cînd am luat-o pe Agatha de la grădiniță, i-am spus:

“Mîine e ziua mamei.”

“Da? Îi facem petrecere?”

“Nu știu, vedem… Dar știi, e și ziua lui tati.”

“Ziua tatălui tău?”

“Nu, al tău….”

Agatha s-a născut în aprilie, la 11 ani și o zi distanță de fratele ei. Ar fi trebuit să se nască în aceeași zi, însă era ocupată doamna doctor.

Advertisements

One thought on “43 de ani împreună

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s