SURSA: SI-EN-EN

În 2003, în timpul invaziei din Irak, exista o glumă celebră în redacția de știri unde lucram: „Cum e corect, Irak sau Iran?”

Întrebarea îi era adresată unui coleg de la grafică. După cîte hărți cu Irakul făcea în fiecare zi, răspunsul venea, invariabil și la fel de sigur: „Irak, bineînțeles!”

În cei aproape 20 de ani de muncă prin diferite redacții de televiziune, am întîlnit o mulțime de gafe. Unele rămîneau acolo, între noi, altele ajungeau și la telespectatori, provocîndu-le amuzamentul sau alimentînd temuta „Cronică a Cîrcotașilor”. Nu vreau să spun că am greșit de puține ori, însă atunci cînd am făcut-o, mi se păreau atît de mari gafele încît intram în pămînt de rușine.

De ceva vreme sînt telespectator. Mă uit rar la știri, însă mă uit destul ca să-mi dau seama că numărul “scăpărilor” a crescut. Din cauza goanei pentru audiență care cere schimbări urgente făcute în direct (cine nu a fost niciodată într-o regie de știri în timpul unui breaking news nu are cum să știe ce presiune e pe oamenii de acolo!), din cauză că numărul televiziunilor a crescut mult față de anii despre care vorbeam la început și, în fine, și pentru că temuta „Cronică” a devenit o producție a tuturor telespectatorilor, direct pe conturile lor de Facebook, aproape în același timp cu comiterea infracțiunii.

Sînt gafe pe care americanii le-au trăit mult mai repede decît noi și pe care tot ei le-au definit prin celebra „It’s just television!” Doar că spre deosebire de ei, la noi problema se adîncește pe zi ce trece. Și merge într-o altă zonă, mult mai gravă pentru șefii redacțiilor.

Dintr-o mulțime de cauze, cele mai importante fiind reducerile constante ale costurilor de producție și lipsa unei școli care să fie ancorată cu adevărat în realitate, în redacții ajung oameni care ar face orice să lucreze într-o televiziune. Problema n-ar fi asta, ci faptul că ei nu au nimic de oferit în afară de disponibilitatea de a primi ordine.

Scriu asta după ce azi am văzut în Marea Cronică, adică pe Facebook, această poză:

foto: Dan Boanță/ facebook
foto: Dan Boanță/ facebook

“jurnalist 2CVELE”

Aici nu mai e vorba despre presiune, Breaking News, și toate „scăpările” care vin la pachet. Nu. E vorba despre incultură crasă.

E ca și cum un om care lucrează, zi de zi într-o redacție de știri, ar scrie mare, pe ecran:

„Sura: Si-en-en”.

Pînă la urmă, de ce credeți că nu vom ajunge și acolo?

 

JURNALISTUL DEVENIT FIU AL POPORULUI. IGNORANT.

O aplicație simpatică a Facebook mi-a pus în dimineața asta în fața ochilor o fotografie din 2013. Și-am început să-mi amintesc…

Deși am lucrat fără oprire în televiziune din 1996, cea mai mare parte în redacțiile de știri cele mai importante din țară, deși chiar și înainte de a mă angaja am colaborat la tot felul de ziare, radiouri ori televiziuni, naționale sau locale, nu m-am considerat niciodată jurnalist. Am cunoscut jurnaliști pe parcursul anilor aceștia, iar față de ei nu mă pot considera așa. De la un punct încolo am fost „producător de știri”, apoi am lărgit puțin denumirea și am ajuns la „producător de televiziune.”

Unii poate că mi-au spus jurnalist, dar asta e strict treaba lor. La fel cum nu e treaba mea că mulți se consideră jurnaliști, deși nu sînt.

IGNORANTUL

Dar, asta e așa, o introducere. Altceva vroiam să spun, revenind la această fotografie.

Îmi amintesc că m-am amuzat, atunci, văzînd acea generalizare, Ba chiar am postat imaginea spunînd „Și iată cum adevărul a ieșit la iveală. Precizez că nu voi spune unde am îngropat lingourile, pentru că aș minți. Plus că nici nu știu de ce am zis “îngropat”…”

 

Au trecut 2 ani de atunci. De cîteva luni, am ieșit din presă. De tot. Produc, în continuare, „lucruri” care apar la televizor, dar sînt producții care au o mare componentă comercială. Deci nu mai sînt jurnalist, nici măcar pentru aceia care mă considerau așa cu luni sau ani în urmă.

 

De dragul jocului, m-am întrebat azi dimineață, privind imaginea: dacă nu mai sînt „jurnalist”, atunci ce sînt? Răspunsul m-a fulgerat cu o precizie chirurgicală: sînt un ignorant! Căci m-am întors, nu-i așa, în popor.

 

Și altă cale nu aveam, căci în stradă n-am ieșit.

Acum, tot ce-mi doresc este să-mi mai amintesc un lucru. Ceva legat de niște lingouri… of, vîrsta asta!

 

Tristețea omului intolerant

„Cineva a dat la o parte prelata din spatele camionului și trei fețe s–au ivit, privindu-ne țintă. Una era a lui Karim, celelalte două ale unor soldați, unul afgan și celălalt, un rus cu un rînjet larg, față de buldog și un chiștoc de țigară în colțul gurii. (…)Privirea i s-a oprit asupra femeii cu șalul negru. A vorbit ceva cu Karim, fără să își ia ochii de la ea. (…)

– A zis că vrea o jumătate de oră cu doamna din spatele camionului.” ***

 

Citesc, zilele astea, o carte teribilă. Spun „teribilă” din cauza durității secvențelor descrise aici, altfel aș fi tentat să spun „minunată”. Însă nu vreau să fiu greșit înțeles și să creadă cineva că îmi face vreo mare plăcere să mă scufund în astfel de scene. Din contră, le citesc cu inima strînsă și cu respirația aproape întreruptă de furia pe care o simt. The New York Times îl declară „Un roman remarcabil… obsedant.” Iar Entertainment Weekly îl descrie drept „Un emoționat portret al Afganistanului modern.”

 

Secvența de mai sus surprinde fuga mai multor afgani din țara lor, din calea terorii pe care o insituiseră cei supranumiți „rafiq-ii” – tovarășii ruși.

 

„Talibanul cel înalt cu ochelari negri s-a îndreptat spre grămada de pietre pe care o descărcaseră mai devreme din camionetă. A luat o piatră și a arătat-o mulțimii. (…) M-am uitat împrejur și am văzut că toată lumea este ca în transă. Talibanul, semănînd absurd de mult cu un jucător de baseball, a azvîrlit piatra spre groapa în care se afla bărbatul legat la ochi. L-a lovit în tîmplă.” ***

 

Între cele două momente pe care le-am citat mai sus au trecut 20 de ani. „O viață de om” este clișeul românesc ce surprinde cel mai bine o asemenea perioadă de timp, chiar dacă două decenii nu reprezintă nici pe departe o viață potrivit standardelor moderne.

 

Mai bine de 20 de ani au trecut și peste noi, românii, de la căderea comunismului. Dacă prima secvență din carte le poate fi oarecum familiară celor de peste 40 de ani (ori celor care au citit și alte cărți decît Istoria cosmetizată a comuniștilor) (îmi sînt vii poveștile unor bunicuțe care s-au refugiat din Moldova de dincolo de Prut la sfîrșitul războiului, despre românii vînați pe teritoriul actual al României de… românii care vroiau să se pună bine cu comuniștii ruși, instalați ca stăpîni aici. Amintiri despre zilele, lunile, anii petrecuți de acești români ascunși prin beciuri sau poduri de case ale unor oameni care își riscau, astfel, viețile.) – și revin – dacă prima secvență din carte ne poate fi oarecum familiară, cea de-a doua întrece imaginația, mai ales că execuția se petrece pe un stadion, în pauza unui meci de fotbal.

ziare

Citesc această carte în timpul celei mai grave crize a refugiaților pe care o trăiește Europa, după ultimul război mondial. Și mai citesc, în aceleași zile, ce scriu alți români, care se prezintă, cu gura plină de mîndrie, „jurnaliști”.

 

„NU vreau picior de refugiat sau imigrant la mine în țară! NU vreau! şi o să ţip cât pot de tare ca statul român să se apere în faţa acestei invazii de proporții istorice. Nu vreau să aud niciun argument, al crizei umanitare, argumente istorice sau de natură juridică. Toate astea aruncă o perdea de fum peste ceea ce consider eu că amenință Romania. Toate războaiele şi conflictele armate din zonele de unde vin amărâții ăștia sunt generate de ura religioasă si lipsa de civilizaţie. Tâmpitii ăștia se omoară între ei de zeci de ani (sute de ani) în Orientul mijlociu. Baza conflictul este Islamul. Veți spune că America a generat conflicte in Irak, că Franța l-a dat jos pe Gadafi. Corect, însă nebunul de Gadafi finanța consistent terorismul iar psihopatul de Saddam nu ar fi spus NU dacă putea ajuta şi el la explozia unor obiective în Europa sau SUA.”

 

„Cine va plăti întreținerea a câtorva mii/ zeci de mii de imigranți? Eu, tu, noi, părinții noștri. Mama mea dupa 30 de ani de muncă are o pensie de mizerie şi în mod cinstit îşi vede de ea, nu vrea nimic de la stat. Statul oricum nu vrea şi nu poate să o ajute deși şi-a omorât tinerețea pentru Republica Socialistă Romania. Apoi ce faci cu ei, cu zecile de mii de refugiați, după ce trebuie la un moment dat să-i scoți din tabere? Le faci cartiere speciale? Le dai locuri de muncă, le plătești școala şi asistenţă sanitară, faci asistenţă socială cu ei?”

Referințele „istorice” ale domnului jurnalist dovedesc superficialitate. Deja bătrînul „Google” l-ar putea ajuta mai mult, așa cum o face în „anchetele” sale jurnalistice. Iar cînd argumentul tău suprem este că „nu vrei”, pentru că mama ta are o pensie mizeră, mă gîndesc că n-aș fi prea mirat dacă l-aș vedea pe domnul jurnalist la aeroport punîndu-le piedică refugiaților cînd vor coborî din avion. Ori lovind cu sete vreun copil, cu sentimentul ostașului ce-și apără țărișoara cu orice preț.

Istoria ne oferă toate exemplele de care avem nevoie – ăsta e un clișeu pe care să-l băgăm în seamă. Trebuie, doar, să înțelegem acele exemple. Și să încercăm să nu mai facem aceleași greșeli pe care le-au făcut alții în trecut. Mai ales cînd în discursul tău faci referire la mila creștină. Pentru că atunci cînd argumentele, fie că sînt istorice, fie că-s de altă natură nu te conving, mila creștină ar trebui să funcționeze ca argument suprem. Asta așa, pentru că tot faci referire la ea.

Iar dacă nu aș ști, în sinea mea, că omul intolerant nu poate fi decît trist, enorm de trist în cele mai ascunse cotloane ale sufletului său, aș urla și eu, din adîncul bojocilor: Nici eu nu vreau picior de astfel de „jurnalist” în breasla mea!

PS. Nu voi spune numele celui care a scris ultimele două pasaje citate în acest text dintr-un soi de rușine.

Primele rînduri, însă, le găsiți în cartea „Vînătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Un autor care a vîndut undeva pe la 40 de milioane de cărți pînă acum.

 

 

***Vînătorii de zmeie/ Khaled Hosseini/ Editura Niculescu, 2014/ traducerea: Mihaela S. Oprea-Aron

 

COMĂNICI, ÎN STAFF-UL LUI HALIP. SAU CÎND EUROSPORT SE FACE DE RÎS.

Era înainte de 1989. Cristian Țopescu dispăruse de la televizor, nimeni nu știa exact de ce. Dar zvonul șoptit cu teamă prin locuri bine ascunse ne dădea tuturor fiori reci pe spate: „E de la EA, de la Ceaușeasca!”

La aproximativ 600 de kilometri de sursa fiorilor de gheață, într-un mic orășel de provincie, un bărbat se ocupa, printre altele, de comentarea meciurilor de handbal. N-avea mare lucru de făcut, anunța echipele la începutul meciului, strecura cîte o încurajare pentru echipa gazdă, anunța schimbările din timpul partidei, eventual explica vreo decizie a arbitrului. Și, la final, se alătura corului din tribune, felicitînd echipa cîștigătoare. Adică echipa gazdă, pentru că vorbesc despre HC Minaur Baia Mare. Pe vremea cînd acolo erau niște jucători imenși: unul dintre ei, Maricel Voinea.

Într-o zi ca oricare alta, urma un meci contra Stelei. Practic, echipele care se băteau să cîștige campionatul.

Bucureștenii veneau cu un tupeu incredibil, care nu făcea decît să alimenteze și mai mult suspiciunile că undeva, cineva, avea grijă de ei. Bucureștenii veneau în provincie. Însă erau, înainte de toate, sportivi. Și știau cu cine vor juca. Iar acu, dacă stau să mă gîndesc, tupeul ăsta era mai degrabă o armă cu care să-și mascheze teama decît o tară de comportament.

Împreună cu Steaua au venit mulți oameni importanți. Printre ei, ca o mare surpriză pentru noi, proviancialii, Cristian Țopescu.

Comentatorul micii săli din Baia Mare face cunoștință cu marele comentator al Televiziunii Naționale chiar înainte de meci. Și cumva natural îi predă armele și bagajele – microfonul care țiuia cînd îți era lumea mai dragă și butonul care îl pornea sau, după caz și necesitate, oprea. Comentatorul-surpriză s-a descurcat, totuși, fără probleme.

E o poveste care m-a urmărit toată viața și mă urmărește încă. Pentru că acel „șpicăr” al micii săli din micul oraș de provincie era și este Nicu, tatăl meu.

Departe de mine să fac vreo comparație între comentariile celor doi: tatăl meu făcea fix ce spuneam mai sus, adică un soi de „meniu al meciului”. Cristian Țopescu era omul care putea să dea culoare, miros, gust, istorie, viață chiar și celui mai simplu, provincial meniu. Ce pot să spun sigur e că Nicu se străduia, se documenta, măcar să le pronunțe corect numele jucătorilor.

Mi-am amintit povestea asta acum, cînd meciul dintre Simona Halep și Victoria Azarenka e întrerupt din cauza ploii. Și, mai ales, după ploaia pe care am simțit-o cu mult înainte să cadă atunci cînd unul dintre comentatorii meciului, văzînd-o pe Nadia Comăneci în tribune, a spus cu emfază: „alături de staff-ul Simonei e fosta mare campioană de gimnastică Nadia COMĂNICI”! Putea să spună simplu „Iat-o pe Nadia!” și ar fi fost mai bine, am fi înțeles cu toții.

www.nadiacomaneci.eu
http://www.nadiacomaneci.eu

Și-apoi, cînd faci o asemenea gafă, să mai spui și că Simona Halep este „reprezentanta noastră” mi se pare încă o dovadă de îngîmfare. Dar nu, avea nevoie de tonul pretențios pe care îl păstrează de la începutul pînă la sfîrșitul fiecărui meci, ton care mă întoarce cu gîndul la Nicu. Din nou, fără să încerc nici cea mai nevinovată comparație.

După ’90 îl sunam de fiecare dată cînd vreo echipă de fotbal din România juca vreun meci important. Înainte de meci, la pauză și după… dacă românii cîștigau. În cele mai multe cazuri, îmi spunea la pauză, cumva cu părere de rău, că urmărește meciul fără sonor. Pentru că nu mai suportă comentariile: „De ce nu fac și o pauză, Cosmin?”

N-aveam un răspuns. Cum nu am nici în noaptea asta. Multă vreme am crezut că exagerează. În seara asta mi-a venit, însă, să fac același lucru. Și n-am mai vorbit de mult timp la pauză.

PS.

Comentatorii de la Eurosport au spus, în seara asta, “reprezentanta noastră”, referindu-se la Simona Halep. După care, văzînd-o în tribune pe Nadia Comăneci, au zis: “iat-o pe fosta mare campioană de gimnastică, Nadia COMĂNICI”.

Uite de aia cred eu că Simona Halep se reprezintă doar pe ea cînd joacă – nu România – și bine face. Pentru că, peste cîțiva ani, niște „comentatori” vor spune: “uite-o pe fosta mare campioană, Simona Halip.”

PPS. Povestea de la început am scris-o doar pentru Post Scriptum. Merita, probabil, mai mult timp și o altă motivație. Totuși, trebuie să o închei: după mulți, mulți ani, l-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu, am și lucrat împreună o vreme. Mă surprinde, în continuare, cînd mă sună sau îmi dă un mesaj de Sărbători.

Tatăl meu, aflînd asta, m-a rugat să îi transmit un mesaj: „Cosmin, îi datorez domnului Țopescu niște bani!” „Cum asta?”, întreb eu… „Îi datorez banii pe care i-am primit atunci, cînd a comentat el meciul cu Steaua. El a plecat, eu am luat banii…” Îi povestesc domnului Țopescu discuția cu tatăl meu de fiecare dată cînd ne vedem și rîde. Poate și pentru că mă crede cel puțin uitic, că i-o spun cu fiecare ocazie.

Și așa, de final. O concluzie tot trebuie să fie la povestea asta: Nicu a știut, măcar, să se dea la o parte cînd a fost cazul. Got it, Eurosport?

Și-ar mai fi ceva, un detaliu: Simona își spunea ea HalEp, cu accent pe „e”, nu pe „a”. Am auzit-o eu. Probabil că nu și comentatorii, cel puțin nu amîndoi.

Oameni

Cînd i-am auzit vocea, am crezut că e un copil. În băcănia liniștită nu mai era nimeni. Colțul întunecat de unde se auzea, la tejghea, ascundea trupul minuscul. Bărbatul de la tejghea, probabil patronul magazinului, încerca să o ajute. Vocea de copil repeta, din nou și din nou, pînă cînd bărbatul a înțeles.

Apoi am văzut-o: o bătrînică din poveștile vechi, timpul nemilos nu reușise să șteargă toate urmele cochetăriei pe care o afișa, cîndva, demult. Părea că abia depășea un metru în înălțime, o ființă fragilă, într-o perfectă rezonanță cu vocea ei.

Dă să iasă din magazin, însă mai vrea ceva. Bărbatul se apropie de ea, să înțeleagă. După o scurtă negociere, înțeleg că vrea să cumpere hîrtie igienică. „60 de bani bucata, doamnă!” Femeia așteaptă puțin, cît să calculeze în gînd: „4.” spune vocea slabă. „Nu vreți să vă dau 5, să fie de 3 lei?”

I-am făcut semn vînzătoarei să dubleze suma, arătîndu-i că plătesc eu. Bătrînica din poveștile de demult n-a înțeles la început, părea pierdută. Apoi, m-a privit în ochi, ușor speriată, și mi-a mulțumit.

 

La un eveniment monden, primul la care particip de vreo cîțiva ani încoace, mă așez la o masă lîngă o fostă colegă de redacție. În fața mea, la altă masă, o altă fostă colegă, dintr-o altă epocă. Domnișoara pe atunci era un „rising-star”, ajunsă în televiziune fără să aibă vreo altă pregătire decît doi ochi albaștri. Am ajutat-o atunci cît am putut, pentru că părea să vrea să învețe. Apoi, drumurile ni s-au depărțit. N-am mai auzit nimic de ea. Am privit-o, încercînd să o salut. A părut să mă vadă, însă cei doi ochi albaștri au trecut prin mine, spre un viitor sclipitor.

 

În cei 20 și ceva de ani de cînd am legătură cu televiziunea, am văzut tot felul de personaje. Oameni atrași, într-un fel sau altul, de vîltoarea de neoprit pe care o reprezintă camerele, luminile orbitoare, sunetele stridente ori decorurile ce imită luxul. Unii au căutat să-și facă meseria cît mai bine, alții au căutat expunere, alții bani, unii au vrut puterea pentru a face lucrurile mai bine, alții au cerut puterea de dragul aurei din jurul ei. Unii au rezistat, alții s-au scufundat, încet-încet, au dispărut în mașinăria imensă, ce își trage fără oprire energia direct din sufletele lor.

Unii au acceptat puterea doar pentru a-i servi pe alții, pe cei puternici. Și au crezut și cred în continuare că fac un lucru bun. Într-o bună zi, se vor regăsi singuri, într-un colț trist de băcănie. Și nu știu dacă vor avea puterea să privească, limpede, în ochii cuiva.

 

Sînt toți oameni. Și bătrînica din poveștile de demult, și domnișoara devenită doamnă cu ochii încă albaștri, și reporterii capabili să muncească ani în șir, în orice condiții, pentru o idee în care cred. Și cei care se cocoață pe un scaun pe care știu că nu-l vor cîștiga niciodată prin muncă, pentru că nu au muncit niciodată. Și-atunci, se ascund în spatele ocrotitor al oamenilor mari. Acei oameni puternici și mari care, atunci cînd vor cădea, îi vor trage pe toți după ei, pînă jos, în vîltoarea rece.

 

Sînt toți oameni. Zilele acestea învăț să îi iau pe toți așa cum sînt. Oameni.

Beneficiile parlamentarilor nu au granițe

Într-un interviu recent pentru Euronews, Nigel Farage, șeful UKIP, partidul „eurosceptic” britanic își exprimă temerile legate de Uniunea Europeană: Marea Britanie trebuie să fie independentă și nu parte dintr-o „uniune politică”, în care „Bruxelles-ul face 75% din legile țării” și care „decide cu cine poate face schimburi economice țara”.

Nigel Farage, liderul UKIP mirror.co.uk
Nigel Farage, liderul UKIP
mirror.co.uk

Un discurs aparent coerent, care continuă cu „sute de milioane de oameni care amenință locurile de muncă ale britanicilor”, „reducerea radicală a numărului de imigranți”, un atac rapid, de neratat, la adresa românilor și bulgarilor și, în fine, hotărîrea fermă de a reduce participarea Marii Britanii la cheltuielile UE de la 55 de milioane de lire zilnic la zero.

Aici, reporterul Euronews nu îl iartă pe Farage: „Dar ați optat pentru a doua pensie de la Parlamentul European. De ce ați făcut-o dacă vreți să reduceți aceste cheltuieli?” „Pentru ca să rămînă ceva familiei mele după ce voi muri.” „Totuși, sînt mulți parlamentari care au renunțat la această a doua pensie, li s-a părut imorală…” „Eu n-am văzut mulți! Și banii ăștia reprezintă o sumă irelevantă din cele 55 de milioane.” Am adaptat traducerea, păstrînd însă mesajul cît am putut de bine.

Prin ziarele românești se strecoară o informație nedemnă de luat în seamă. De fapt, e mai degrabă o bîrfă: cum că parlamentarii noștri ar vrea să modifice codul rutier astfel încît mașinile lor să nu mai fie oprite de poliție dacă depășesc viteza maximă. Nu de alta, dar dacă au depășit viteza au făcut-o cu un scop. Iar scopul ăsta nu poate avea legătură decît cu țara, cu nația, cu binele tuturor. „Nimic personal”, ca să amintesc o replică celebră.

Despre încercările reușite sau nu ale parlamentarilor noștri de a-și legaliza avantaje față de alegători am tot auzit. Interviul Euronews dovedește că fățărnicia, oportunismul jegos și discursurile fals populiste nu au granițe. Desigur, unii vor spune că Farage e o excepție. De acord, cu o singură precizare: este un început.

 

despre cea de a doua pensie, aici

 

 

România – Halep 2-0. (6-0/ 6-0)

Am fost, o vreme, producător general al unei televiziuni cu profil sportiv. Pentru cei care mă cunosc, înșiruirea de cuvinte “televiziune cu profil sportiv” sună prost. Dar o fac cu un motiv. Pentru mine, televiziunea de sport a fost începutul unei perioade proaste din punct de vedere profesional.

site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep "favorită" la titlu
site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep “favorită” la titlu

Nu mă pricep la sport. Dacă acest lucru înseamnă să cunoşti istoria cum o face Cristian Ţopescu, nu mă pricep la sport. Nici sport de performanţă n-am făcut vreodată. Dar puţinele examene de centură pe care le-am putut susţine (puține din cauza programului neprietenos) le-am luat fără probleme. Ori, ca să fiu sincer, am suferit la fel de mult ca și copiii cu 20-25 de ani mai tineri ca mine care treceau prin acele probe.

Dar nu despre asta e vorba. Cînd am început să scriu acest text, România se chinuia cu Algeria. La fotbal. Algeria merge la Campionatul Mondial. Noi nu. A fost un meci de pregătire, deci nu contează decît pentru istorie. Pentru acea istorie pe care ne-o povestea, atît de colorat şi pasional, domnul Ţopescu.

 

Cu doar cîteva ore mai devreme, trăisem o victorie minunată a Simonei Halep. Nu intru în detalii tehnice, v-am spus că nu mă pricep. Ci doar o să vă descriu ce am simţit. Bucurie. Sinceră, curată, ca pe vremea lui Hagi. La sentimente mă pricep, ba chiar bănuiesc că le povestesc binișor.

Nu o să spun vorbe mari, cum că m-am simţit mîndru că-s român şi alte exemple de naţionalism ieftin, de conjunctură, de paradă. Nu. N-am participat cu nimic la efortul domnișoarei Halep. Tot ce a făcut e meritul ei. Da, normal, e și meritul antrenorilor, al profesioniștilor din jurul ei. Dar este, în primul rînd, al Simonei. Vă spune asta cineva care are probleme în fiecare dimineață cînd trebuie să găsească motive pentru exercițiile la sacul de box.

 

Cînd m-am dus să negociez la acea televiziune, m-am trezit parașutat într-o lume complet nouă. Directorul stației, una dintre vocile respectate și respectabile ale comentariului sportiv promitea un viitor luminos pentru o redacție care avea, în acel moment, absolut toate facilitățile la dispoziție.

Și-atunci, am venit eu. Cu planuri, cu idei. Cum că ar fi frumos să facem așa, ca la Eurosport, să acoperim cît mai multe sporturi, eram convins că va fi o treabă exemplară, că va fi….

“DOAR fotbalul vinde!” Spusă cu emfază și cu un aer rece ca un vînt arogant venit din măreața stepă rusă, propoziția m-a lovit în plin ca un croșeu perfect. Aș fi căzut și-aș fi aruncat și prosopul în mijlocul ringului dacă n-aș fi început să respir des, retrăgîndu-mă strategic în colțul meu.

Practic, întregul meu univers se prăbușea cu această propoziție. Prin aceste cuvinte, cîteva sute de jurnaliști sportivi erau condamnați la știri despre ce zicea Mutu despre Pițurcă, aflat în conflict cu Guriță și cu Vica. Savuros, dpdv tactic.

 

Din fericire, drumurile noastre s-au despărțit după un an. Nici ei nu au găsit la mine ce căutau (valoarea, adică), nici eu nu m-am regăsit în filosofia lor editorială. Din păcate însă, experiența s-a dovedit nefastă pentru sport în general. Canalul nu a avut viață lungă, după ce șefii redacției au eșuat (lamentabil e un clișeu, dar vouă vă plac clișeele) în managementul lor.

Dacă povestea s-ar opri aici, atunci ați putea spune că e vorba doar despre o afacere ratată și de frustrările unui producător de televiziune. Din păcate, nu e doar asta.

“Doar fotbalul vinde” exprimă o terorie falimentară a presei sportive românești din ultimii 25 de ani. Am văzut cu toții că atunci cînd fotbalul n-a mai vîndut, magicienii sportului au plusat: puțină viață privată a nu știu cărui fotbalist, un scandal la o crîșmă, o poză, o declarație “șocantă” și, da, rezultatul a fost, glorios, același: fotbalul a vîndut, trăiască fotbalul!

 

România a pierdut cu Algeria. Ieri, cînd am început să scriu. Cu 2-1, într-un meci de pregătire. Pentru un campionat la care mă tem că nu vom participa prea curînd. Dar e bine că ne pregătim, așa cum e bine că o echipă românească se pregătește de ceva ani pentru Liga Campionilor.

Domnișoara Halep e pe cale să bată cea mai mare performanță a tenisului feminin românesc. Presa sportivă e pregătită să o ridice în slăvi. Vor curge superlativele înghesuite atîția ani în zidul pe care Simona Halep e atît de aproape să îl spargă.

Iar apoi, va fi din nou tăcere. Naționala e doar una, performanțele pe care le așteaptă un întreg popor sînt imense. “Generația de aur” n-a asudat degeaba, fiind întotdeauna la doar un pas de o realizare imensă, istorică. Așa cum nici noi n-am murit degeaba la Revoluție.

 

Pentru mine, nu mai contează dacă Simona Halep va bate în semifinală. Bucuria pură pe care am simțit-o ieri și acum 2 zile și de fiecare dată cînd am putut să o văd jucînd îmi ajunge.

Ar mai putea fi depășită doar de o poveste de 2 minute: un reportaj pe care l-ar difuza o televiziune cu profil sportiv despre o fetiță din România care se apucă, de săptămîna viitoare, de tenis. Inspirată și motivată de Simona Halep jucînd finala la Roland Garros.

Pînă atunci, România o va bate pe Halep în fiecare zi. La zero.