CUM O VREA DUMNEZEU

“Vine sau nu vine?”, întreb eu tare, în timp ce îmi pregătesc mașina de tuns iarba. Îl privesc pe nea Petre, care lucrează în grădina sa din mijlocul cîmpului și apoi ridic privirea spre orizontul din ce în ce mai întunecat.

“Cum o vrea Dumnezeu!” îmi răspunde el. “Cum o vrea Dumnezeu!” se aude, ca un ecou, vocea soției sale, aplecată deasupra unui strat unde vor crește curînd legume.

Am uitat să vă spun despre ușoara aroganță din tonul meu, pentru că înainte să ies verificasem aplicația de weather de pe i-phone. 50% șanse de ploaie înseamnă, de obicei, că nu plouă.

De cînd îl știu, adică din ziua în care ne-am mutat la țară în urmă cu 6 ani, nea Petre face agricultură. Pe cîteva mii de metri pătrați pe care ori i-a vîndut cîndva și proprietarii n-au mai venit (păi și n-o să stea terenul degeaba, domnu’ Cosmin), ori i-a păstrat după ce a vîndut cîteva zeci de loturi în plin boom economic, prin 2007.

Diminețile cînd vine tractorul la arat sînt cele mai ciudate. Pe cîmpul nostru nu se aude nici un zgomot, pentru că nu trec decît mașinile noastre și ale celor 3 familii din vecini. Deci prezența unui tractor dimineața pe la 7 nu poate trece neobservată. Apoi vine însămînțarea, pe care o face de obicei cu mîna, mergînd pe jos cele cîteva sute de metri pînă la pădure cu o găleată albă în mînă, în care sînt semințele. Apoi încep să crească plantele și apoi vine momentul recoltei. Și curățarea terenului și pregătirea lui pentru iarnă și apoi e liniște.

copyright: Cosmin Silistraru

(continuarea pe http://economielaminut.ro/?p=589, un proiect nou în care sînt implicat)

ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

ȘANSA GUVERNULUI CIOLOȘ

Cînd scriu rîndurile acestea, guvernul Cioloș a trecut de votul parlamentului. Cîțiva miniștri și-au ocupat portofoliile după ceremonii transmise în direct de televiziunile de știri. Președintele Iohannis a fost prezent.

Deși în vîrstă de doar cîteva ore, noul cabinet are deja istorie. Nominalizări ciudate și schimbări făcute în miez de noapte, ori programe scrise parcă la repezeală care au încins și încing în continuare contrele dintre suținătorii și criticii guvernului.

Dar nu despre asta vreau să scriu.

Eu cred că acest executiv are o singură șansă reală. Și nu mă gîndesc la economie, unde nu mă prea pricep. Nici la celelalte domenii. Nu mă gîndesc la acestea nu doar din cauza nepriceperii mele, ci și pentru că scurta mea experiență într-o societate de stat m-a convins că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte. Cei 25 de ani de democrație par să fi avut efecte reale doar în afacerile private, cel puțin la nivelul organizării. În instituțiile de stat, fiecare an a mai adăugat un strat de profitori, puși acolo pentru a servi diverse interese politice ori drept premiu pentru cadouri deja făcute.

Să crezi că un guvern „independent” poate schimba sutele de astfel de straturi care au prins rădăcini adînci în toate instituțiile statului, fie că vorbim despre un banal oficiu poștal sau despre o mare companie, e cel puțin o dovadă de inocență. Oamenii aceia au ajuns în poziții pe care nu le merită din punct de vedere profesional și, chiar dacă se retrag, acest gest e doar provizoriu: următorul ciclu politic îi va readuce în poziții de forță, așa cum schimbările ulterioare îi vor retrimite în tranșeele ascunse ale birocrației încîlcite.

Și atunci, care e șansa despre care vorbesc? E simplă, banală. Se numește decență. Care, pentru oameni ce nu vin, cel puțin la nivel declarativ, din partide politice, ar trebui să fie o chestie foarte ușor de pus în aplicare.

Să nu vină la serviciu cu mașina de poliție în față. Au făcut-o pînă ieri, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu-și pună apropiații în funcții pe care nu le merită. N-au făcut-o în instituțiile în care au lucrat, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu umble prin platourile de televiziune decît atunci cînd au ceva de comunicat, ori atunci cînd vor trebui să-și asume greșeli. Cei mai mulți n-au avut de-a face cu televiziunea pînă acum, nu văd de ce și-ar schimba brusc obiceiul.

Și-ar mai fi ceva: să nu ne poarte cu vorba. Să ne spună doar adevărul, pentru că adevărul cosmetizat pînă devine minciunică și apoi tragedie este apanajul politicienilor, al acelora care vor să mai cîștige un mandat.

UN SFERT DE SECOL DE AROGANȚĂ A PROFESORULUI ROMÂN

Cînd sora mea a aflat că putea să meargă în Franța, la doctorat, tocmai terminase facultatea între primii (5) din an și primise un post de profesoară la o școală din București. Era 1991, România tocmai părea că se eliberase de comunism și viitorul se arăta, încă, luminos pentru toți cei din țară. E adevărat, în septembrie, cînd ne-am văzut ultima oară la București, m-a dus în Piața Victoriei, să-mi arate clădirile-simbol ale democrației. N-am înțeles mare lucru, eram prea tînăr și, oricum, piața era ocupată de cîteva mii de mineri care veniseră să schimbe guvernul în mod relativ pașnic, dar care îmi distrăgeau atenția de la lecția de istorie cu ghid exclusivist.

Cumva, ea a simțit. Că viitorul luminos e doar o adiere de candelă cu iz occidental Made in China, că democrația e originală, că nimeni nu poate ști cu precizie care e granița aceea fină între „tînăr intelectual de viitor” și „golan”. A simțit, n-avea de unde să știe ce va fi. Nu avea puteri supranaturale, vă zic eu sigur.

Și-a plecat.

N-a trimis prea mulți bani în țară, că n-avea nici ea. Un doctorat într-o țară în care nu puteai să faci decît meserii necalificate („Pays d’origine? La Roumanie…”) plătite prost, era o aventură ce nu încuraja studiul. Cum nici statul român nu o făcea, că doar n-ar fi dat de la BUGET pentru studiile unor particulari. Cu toate astea, îmi amintesc că am primit ceva bani de la ea, student fiind. (Pe care i-am consumat într-un vestit club bucureștean, slăvită să îi fie amintirea dacă patronii și-au plătit taxele către stat.)

Un soț acasă nu lăsase. Nici copii.

Zic toate astea ca să văd dacă sora mea se încadrează în categoria muncitori/ curve/ golani descrisă/ deschisă de un membru (atunci cînd a gîndit-o, mercredi soir) al guvernului României. Și ca să înțeleg ce dracu’ s-a întîmplat.

Pentru că în ’91, cînd sor’mea pleca, domnul ăsta acum fost ministru era profesor. Sau asistent. „1990-1994 – Sef de lucrari, responsabilul disciplinei “Automobile, tractoare și sisteme de propulsie” la Universitatea Tehincă Cluj-Napoca”, asta spune CV-ul domnului. Erau, practic, profesori amîndoi, în ÎNVĂȚĂMÎNT.

Între “1994-2000 – Conferențiar și responsabilul disciplinei “Calculul și constructia automobilelor”, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca” – deci tot profesor. Soră-mea se chinuia cu studiile și găsise un loc de muncă destul de stabil de bonă la o familie de intelectuali. Viața în Franța își urma cursul normal, și nimeni nu se întreba, acolo, cum un profesor, un intelectual, chiar și fiind el de la Cluj, ar putea deveni deodată “Director general Reprezentanța Mercedes-Benz România. În Transilvania” Așa, ca bonus la venitul de conferențiar și responsabil, ca o apreciere firească a valorii. (și, ca o coincidență benignă, deodată cu intrarea în politică, adică PDSR, în partid).

Pot să cred că nu se întreba nimeni pentru că dacă ar fi știut ei, românii care s-au dus la studii în lumea largă, ce șanse aveau de fapt în țară, n-ar mai fi plecat aiurea. Ar fi rămas, ar fi devenit în cîțiva ani reprezentanții Hachette în România, ar fi deschis porțile colaborării dintre Louvre și MNAR, ar fi mijlocit primul contact dintre AKH Viena și Spitalul de Urgență din București.

Și, ce să mai zic… ar fi plecat cineva aiurea, departe, fără bani, fără vreo perspectivă clară, între străini, dacă ar fi știut că un profesor poate deveni prefect? Sau președinte de consiliu județean? Ori ministru de interne/ transporturi? Guru al politicii, om care face și desface guverne, partide, guvernări? AR MAI FI PLECAT?

Cunoscînd-o pe soră-mea, tind să cred că da. Adică ar fi plecat. Pentru că vroia să fie profesoară, iar cei care conduc România n-ar fi lăsat-o să trăiască decent ca profesor. Acum e profesoară, trăiește din salariu, însă la vreo 2.000 de kilometri de școala pe care i-a repartizat-o ministerul român în 1991. Și merge înainte, cu acribie*.

Acum, la final, pentru că nu i-am cerut sorei mele acordul să îi spun povestea și risc să se supere pe mine, o să abordez lucrurile mai personal.

Ioan Rus, reprezentați ceea ce urăsc în țara mea: ați ajuns să decideți soarta altora fără să aveți competențele necesare (și nu, NU mă provocați, o să aveți o mare surpriză, mie chiar îmi plac autostrăzile!), pentru că așa funcționează SISTEMUL, pentru că așa a fost acesta construit în anii ’90, pentru că așa au hotărît unii că e bine înainte de ’90 și pentru că, oricum, nu toți aveam acces la ușile pe care le aveați voi – larg deschise.

Și voi, și noi am crezut că asta e țara noastră: diferența e că voi ați posedat-o, noi doar am visat-o în fel și chip, sfîrșind prin a fi dezamăgiți ca să ne reaprindem speranța cu orice ocazie.

Ceea ce ați spus despre romănii care muncesc în străinătate n-are legătură cu aroganța profesorului, a intelectualului rasat, care și-a tocit coatele și și-a distrus ochii nopți și zile și iar nopți. Nu. Asta e dovada că dumneavoastră, ca toți ceilalți care ați posedat țara vreo 25 de ani, sînteți atît de siguri pe voi încît vi se pare firească exprimarea, cu voce tare, a atitudinii de vechil.

Omul venit să își vadă moșia are, nu-i așa, acest drept moștenit? Ați ajuns în acel moment, vi se pare firesc să vă manifestați.

Asemănarea nu e întîmplătoare. Pentru că altfel, un ministru al transporturilor din secolul 21 ar fi murit de rușine să vadă drumuri în România ca pe vremea boierilor, așa cum un ministru de interne s-ar fi ascuns de rușine că nu înțelege de ce români de-ai lui preferă să fure afară decît să fure în țară.

Dar și atunci și acum, boierul mergea pe orice drum fără bătăi de cap: doar că frumosul corp de cavaleri de pe vremuri a prins, între timp, sute de alți cai putere, aliniați, cuminți, în coloane ce străpung orice obstacol.

Trecînd prin aceeași asistență uimită, acum, poate, doar mai bine îmbrăcată. Gloată. Golani.

PS. Tiltul original al textului era AROGANȚA PROFESORULUI ROMÂN, însă sora mea mi-a atras atenția că a trecut UN SFERT DE SECOL. Un sfert de secol din viața mea.

Un comentariu adorabil

Am primit acest cometariu. Trebuie să vi-l împărțășesc:

Screen shot 2014-06-19 at 4.34.24 PM

“are you for real?? tu chiar crezi in clipul ala cu pixelul albastru,asa-i? … mi-e aproape mila de tine.. fii vigilent in continuare, urmeaza noi dezvaluiri la a3.”

Este la textul meu despre familia Băsescu și despre dezvăluirile pe care le-a făcut Antena 3. Rîndurile scrise de cititorul meu (ce să fac, asta e) dovedesc că talibanismul are și forme adorabile. Desigur, mailul domnului nu e valabil, dar am ales totuși să îl aprob. Mi se pare prea bun.