Lecții de televiziune. Testamentul unor jurnaliști.

De ce oare simți cînd vin veștile proaste? Chiar și cu o clipită înainte, dar simți.

24 mai 2004. Cu puțin timp înainte de ora 7 mi-a sunat telefonul. Era Mădălina, șefa corespondenților. Plîngea.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg: un accident, un camion cu azotat de amoniu, o explozie, încă o explozie.

Mihăilești – un nume pe care nu l-am mai uitat, de atunci. Și încă două nume: Elena și Ionuț. Corespondenții Observatorului al cărui producător general eram. Dispăruseră, cel puțin asta am înțeles la început. Nu răspundeau la telefon.

Încă năucit, încă vorbind la telefon, dau drumul la televizor. Tocmai începuse jurnalul de 7. În direct, prin telefon, un reprezentant al pompierilor. Vorbea despre morți, despre mulți morți. Pompieri, săteni… și-apoi textul pe care mi-l amintesc și acum:

 

„Din păcate, între persoanele decedate sînt și colegii dumneavoastră de la Antena 1….”

Ceea ce s-a întîmplat în acea zi și în cele ce au urmat cu redacția a fost incredibil! N-am mai trăit niciodată – și nici nu-mi doresc să se mai întîmple, avînd în cedere circumstanțele – o asemenea sudare între toți oamenii dintr-un grup, între tot ce au făcut și mai ales cum au făcut.

Sacrificiul colegilor a devenit un liant de necontestat și imposibil de distrus. Doi oameni care își făcuseră meseria pînă în ultima clipă. Jurnaliști.

Secvențe din acea zi de mai pe repede înainte: aflăm că au murit 18 oameni, craterul are 8 metri diametru, probabil 4 adîncime, imagini groaznice cu un pompier rănit urlînd după ajutor, întins pe jos, încerca să se ridice, cadre filmate de un corespondent de la o altă televiziune (concurentă, dar concurența nu mai însemna nimic), care avusese norocul să ajungă mai tîrziu la accident, să nu fie primul care să dea știrea, imagini din elicopter în care păreau să se distingă corpuri încă uitate în craterul devenit groapă comună.

Cineva găsește pe cîmp camera lui Ionuț și microfonul Elenei, o mașină le aduce în goană la București, Vladi, directorul tehnic încearcă să recupereze caseta, chiar și acum îmi simt inima cea de atunci, din minutele acelea cînd a desfăcut camera plină de noroi, de mizerie, de moarte. Nu cred că a respirat vreunul dintre noi, cei cîțiva care am asistat la întreaga operațiune. Șurubelnița rece a intrat în locașul unui șurub și camera s-a deschis.

Apoi, caseta: banda, ruptă. O desfacem și pe asta. Ca într-o operație de prost gust. Dar trebuia să vedem. Lumea trebuia să vadă. Lumea întreagă.

 

„Voi tăia cîtiva milimetri de bandă și o voi lipi.”

Aș fi vrut să protestez, milimetrii aceia mi se păreau vitali, ca și cum eram pe cale să mai ciuntim puțin dintr-un mesaj lăsat cu prețul vieții, un semn pentru noi, pentru meserie. Testament.

Și-apoi, cadrele. Ultimele cadre ale lui Ionuț. Inclusiv momentul exploziei. La final, imaginea s-a stins în cîteva frameuri acoperite de un roi de licurici ce păreau să vină spre cameră. Am văzut dungulițele acelea luminoase mai tîrziu, cînd am putut să dăm foarte încet imaginea într-un montaj făcut pe un calculator performant.

Cînd am văzut prima oară cadrele, mi s-au părut ireale. Camionul ardea încet, undeva în apropiere. Un pompier trece pe lîngă el, Ionuț panoramenază. Apoi un cadru cu cîțiva saci cu azotat pe iarbă. În ciuda focului și a relativei agitații din cadre, imaginile mi s-au părut de o răceală incredibilă.

Frig. Am vrut să îi strig „Fugi, Ionuț!”. De fapt, cred că toți am vrut să strigăm asta, cu toată forța.

N-am făcut-o.

Am revăzut azi imaginile. Am retrăit frigul de atunci.

Testamentul unor jurnaliști.

 

Lecții de televiziune. 4+10 împărțit la 2 face 9.

Undeva, pe la sfîrșitul primului an de facultate sau începutul celui de-al doilea îmi era tot mai clar că, dacă tot era să fac ceva din toată afacerea asta numită „jurnalism”, acel lucru era televiziunea. Nu că știam ce însemna asta, nici măcar nu mă prea uitam la televizor ca să pot spune, ca tot românul, că „mă pricep la TV”. Era doar un sentiment. Cei mai romantici îi pot spune „chemare”. Sau destin.

Pe la jumătatea anului 3, dacă nu mă înșeală prea tare memoria, eram în stare să filmez sau să montez singur. Nimic ieșit din comun pentru ochiul meu cîteodată prea critic de acum, însă, sper fără să rănesc sentimentele nici unui fost coleg, cred că făceam lucrurile astea mai bine decît mulți dintre ei. Era doar o chestie de exercițiu,  apoi atracția inexplicabilă pentru nebănuitele căi de exprimare pe care i le ofereau unui „autist” ca mine imaginea și sunetul și, în fine, o pasiune ce creștea cu fiecare zi și fiecare noapte pe care le petreceam în platou, montaj, cu camera în mînă, uitînd de mîncare, somn și probleme.

Ei bine, pasiunea asta l-a făcut pe profesorul de televiziune, Horia, să mă reevalueze, deși pe atunci reevaluarea nu era la modă.

În primul semestru mi-a dat un mare 4 pentru că refuzam să învăț teoria. Dar… cum puteam să închid între niște reguli reci și mai ales scrise un întreg univers plin de culoare, cum să accept că o știre se „face” așa și nu altfel – cînd simțeam că poate fi făcută în zeci de feluri, că poți să spui o poveste fără cuvinte? Îmi era imposibil să accept, pe atunci, existența unor astfel de reguli. (Acum simt, de foarte multe ori, necesitatea regulilor.)

În a doua parte a anului, lucrurile s-au schimbat radical. Am trecut la practică. Primul pas spre împrietenirea cu profesorul a fost că-mi lăsa cheile de la laborator, noaptea, să rămîn să montez ce filmasem la Festivalul de la Sighișoara ori aiurea. Primele documentare nefinisate niciodată.

Al doilea pas a fost cînd venea dimineața și îi așeza, frumos, pe colegii de grupă, mîndrindu-se cu ce montasem eu. „Uitați, ăsta e un montaj!” le spunea, iar mie îmi era puțin teamă, pentru că nu vedea montajele înainte, îmi era teamă dar nu mă speriam de-a binelea pentru că eram mort de oboseală.

Și tot așa, pînă în ziua unui examenului de semestru. Practic.

Trebuia să venim cu un scenariu, nu neapărat scris, dar care să ne fie foarte clar și care să fie ușor de produs. Apoi, luam camera și filmam scene îndeajuns de scurte încît să nu necesite montaj, dar care, puse cap la cap, să se înlănțuie într-o poveste.

Tema le-a dat fiori cîtorva colegi. Nu pentru că n-ar fi avut vreun talent jurnalistic, ci pentru simplul motiv că talentelele sau așteptările lor nu se legau de televiziune.

M-am oferit, desigur, să le fac eu scenariile și filmările. Fiecare a jucat roluri pentru ceilalți, actori am avut din belșug. Aveam și idei. Și m-au ascultat fără să crîcnească, din postura mea de coleg ceva mai priceput. Pentru cîteva zeci de minute m-am simțit regizor, deși nici asta nu știam prea bine ce însemna.

A urmat evaluarea. Fiecare își prezenta scenariul, apoi urmăream filmarea iar Horia ne spunea nota.

Îmi amintesc foiala și amuzamentul colegilor pe care îi ajutasem și disperarea mea cînd mi-am dat seama că unii dintre ei nu prea înțeleseseră scenariul. Sau, poate, nu știau să-l prezinte, habar n-am.

Pe scurt, pentru prestația mea, am primit următoarele note: vreo doi de „8”, vreo doi de „9”, mi-e teamă să spun că a fost și un „7” și, în rolul lui Cosmin Silistraru, un „10”.

După episodul ăsta, Horia, profesorul cu care mă și împrietenisem, s-a dat peste cap, a intervenit la decanat, s-a certat și-a dat cu pumnul în masă în stilu-i caracteristic ca să…. îmi dea media „10”.

Lucru imposibil pentru orice om care nu a lipsit de la orele de aritmetică unde s-au predat adunarea și împărțirea, în primele clase.

Adică: 4 plus 10 egal 14. 14 împărțit la 2 egal 7. Deci nu 10, cum vroia domnul profesor. Nici chiar un dascăl nu putea rescrie vechiul manual de aritmetică într-u asemenea hal!

Pînă la urmă, 14 împărțit la 2 a dat 9. Regulile fuseseră, măcar o dată, învinse, chiar dacă nu dăduseră rezulattul așteptat!

Lui Horia i-am povestit cum mi-a dat el mai multe note la acel examen practic abia peste ani.

Dacă n-ar fi avut atunci barba ce-l făcuse celebru, i-aș fi văzut gura căscată. Așa, a părut doar că mustăcește.

Așa am învățat că televiziunea se face, înainte de experiență, știință sau masterate, cu pasiune.

S-ar putea să îţi placă şi:

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/09/lectii-de-televiziune-cum-a-inceput-totul/

Lecții de televiziune. De la poluție la eclipsa totală de soare.

În vara lui ’94 m-am dus pentru a doua oară la rînd să fac „practica” (la sfîrșit de an universitar trebuia să facem cel puțin o săptămînă de practică la un ziar, radio sau televiziune și să venim cu hîrtia doveditoare) la o televiziune din Baia Mare, unde aveam mulți amici și un foarte bun prieten. Mai veniseră cu mine 3 colegi, printre ei și PAH. Eram ca frații pe atunci, împărțind de la apartamentul din Drumul Taberei pînă la banii pe care el îi cîștiga cu sacul, eu neavînd nici măcar de-un TEC (un îngrozitor suc la dozator, pentru cei mai tineri). El – secretar general de redacție la „Academia Cațavencu” și unul dintre membrii de bază ai redacției, eu – un student mediocru, fără un venit constant și, chiar și atunci cînd venea, prea mic pentru putea pleca la mare cîteva zile.

PAH tocmai comisese prima eroare majoră a „copy-paste-ului”. (Mai tîrziu, „copy-paste-ul s-a dovedit o tehnică excelentă, apreciată de înalte foruri din învățămînt, pe atunci însă filosofia aceasta era abia la început, nu o aprofundase nimeni.)

Ce se întîmplase? Prietenul meu drag terminase ziarul după o zi și o noapte nedormite, aranjase frumos în pagină textele, scrisese cîteva dintre ele, le editase pe cele care aveau nevoie, ce mai… era foarte mîndru de ce reușise.

Un singur detaliu: prețul, trecut în capul ziarului, se schimbase cu cîteva zile înainte. Adică revista se scumpise. În calculatorul lui erau ambele variante, foarte apropiate, diferența o făceau cîteva cifre mici. Cea veche, cu prețul mic și cea nouă, cu ziarul mai scump. Mult prea obosit, a copiat prima variantă și a dat revista la tipar.

Ziarul s-a vîndut ca pîinea caldă. Satisfacția lui pentru cum arăta ziarul: imensă. Paguba pentru afacere, de neprețuit. PAH și-a dat demisia a doua zi, cînd i-a sunat telefonul după vreo 2 ore de somn. Perspectiva unei veri la București fără nici un sfanț nu ne încînta deloc. Așa că am plecat la Baia Mare, să facem practică în televiziune.

Ne-am regăsit în stradă, cu o cameră pe care o foloseam eu și cu un microfon pe care, cu grație, îl mînuia el. Întrebarea pe care le-o punea tuturor celor dornici să apară la televizor? „Cum simțiți dumneavoastră poluția aici, la Baia Mare?” (Pentru cei care nu știu, orașul era în topul localităților poluate din lume, cu cantități imense de plumb în aer.)

Am filmat noi ce-am filmat, oamenii ne descriau „gustul poluției”, ne dădeau detalii legate de ora la care se simte cel mai tare (dimineața, toți erau de acord cu asta, mai ales că toți o simțeau „în gît”), o doctoriță ne-a spus chiar cît de periculoasă e pentru organism poluția, pe termen „scurt și lung”.

La o pauză de înghețată, PAH îmi spune „Măi, ce tare iese!” Eu îl priveam circumspect. El: „Cosmin, poluția, gustul din gît care se simte dimineața, poluția cea rea pentru sănătate?” Eu… mă întrebam în gînd dacă nu cumva s-a tîmpit de i se pare atît de amuzantă asocierea asta între „poluare” și englezescul „pollution”. El: „Cosmin, tu știi ce înseamnă „poluția”?”

Noroc că aveam destule interviuri filmate, pentru că după această discuție, pe toate înregistrările pe care le-am mai făcut s-a auzit rîsul meu imposibil de oprit. Nu mai spun despre imagini… erau toate tremurate, de parcă filmasem în timpul unui puternic cutremur de pămînt.

Așa am învățat ce e poluția.

********

5 ani mai tîrziu, Sorin Oancea, pe atunci directorul Antenei 1, m-a chemat să îmi spună că eu voi fi „producătorul eclipsei”. Nu prea știam ce însemna asta. Dar m-am lăsat purtat de entuziasm. Așa s-au născut cele 4 ferestre pe ecran, cu imagini în direct din 4 orașe diferite, la care am ajuns grație unui artificiu făcut de directorul tehnic, de neimaginat azi (3 mixere video legate între ele pentru imagine, plus un al patrulea ce „punea” grafica) – ferestre pe care astăzi le face, dintr-un buton, orice mixer dintr-o televiziune serioasă. Programul a fost o reușită din toate punctele de vedere, iar audiența triplă față de concurentul nostru direct, Pro TV. Asta cu toate că atunci cînd s-au întunecat ferestrele de la regie, mi-am dat seama, brusc, că rămăsesem singur acolo. Toți colegii erau afară, să „vadă” eclipsa. Iar vulpoiul „Ilie” al prietenului Didier, un animal semi-domesticit pe care îl adusesem să îi urmărim reacțiile – și pentru care nu s-a sesizat nici un ONG de protecție a animalelor – a avut, pentru cîteva minute, companie.

Așa am primit porecla de „Clipsi”.

Așa am învățat să produc evenimente majore. N-am mai ratat nici unul, ani întregi: războaie, mineriade, accidente sau căderea Turnurilor Gemene.

Dar despre toate astea, altă dată.

Lecții de televiziune. Cum a început totul.

Mama a murit în vară, în 1996. În aceeași lună am terminat facultatea. Ceva nu i-a dat destul răgaz să vadă asta.

În august m-am reîntors la București. Dintr-un soi de rutină, pentru că nu mai aveam nimic de făcut aici. Cursurile nu mai începeau pentru mine, iar diversele colaborări sezoniere sau  lunare pe la ziarele centrale, radiouri sau televiziuni n-aduceau nici o speranță pentru un viitor cît de cît clar.

Și totuși, m-am întors la București. Ca un soi de terapie, ca și cum obișnuitul drum de 12 ore cu trenul, noaptea, avea să-mi spele regretele, să-mi acopere zilele groaznice din vara aceea. Ca și cum demența orașului, claxoanele amestecate cu zgomotele stridente mi-ar fi putut desluși misterul teribilei clipe în care prezentul devenise trecut, mult prea repede pentru puterea de înțelegere a unui om simplu.

Fără să știu de ce, m-am întors. Deși logica bunului-simț cerea să râmîn acolo, în orașul de provincie, lîngă tatăl meu.

Logica nu făcuse, însă, parte din bagajul meu niciodată. Lucru ce-a rămas neschimbat peste ani.

O altă posibilă explicație – cumva, atunci, după 4 ani de București, știam, fără să o spun conștient, că relația mea cu Baia Mare se încheiase. Că între mine și orașul în care crescusem nu mai era nimic. Cîțiva foști prieteni, foarte puțini prieteni adevărați – cu care m-aș putea revedea oricînd să continuăm povestea de acolo de unde s-a întrerupt pe primele trei acorduri dintr-o melodie cîntată de Tracy Chapman – un cartier care nu mai avea pic de farmec, tatăl meu și cam atît.

Bucureștiul nu avea, pentru mine, fascinația ieftină a „capitalei”, a orașului mare – dar aglomerația, debandada, mașinile parcate alandala, buticurile de stradă care începuseră să dispară încet, parcurile care dispăreau și ele, toate astea mă reporneau.

Secretul e că nu cunoșteam, de fapt, orașul. În afara Centrului Vechi – pe atunci o ruină – și a drumului cu troleibuzul din Drumul Taberei pînă la Universitate, nu știam nici un drum.

Al doilea secret e că, la aproape 20 de ani de atunci, am mai învățat doar vreo 2 rute în plus.

Vara, în București este, pentru cei care n-au avut niciodată ocazia să o trăiască aici, ca un cuptor de furnal pe care-l alimenteză, fără încetare, mii de muncitori cu fețele și brațele arse, cu pielea aspră. Eu, unul, n-am simțit fierbințeala acelor zile. Îmi amintesc doar serile petrecute cu tot felul de prieteni, cunoștințe sau oameni pe care-i întîlneam la o masă acoperită de halbe de bere, oameni pe care nu aveam să-i mai văd niciodată.

Întîmplarea a făcut să mă întîlnesc, într-o astfel de seară, „La motoare”, cu o fostă colegă de facultate, pe atunci redactor-șef la Observator. Mi-a spus doar „am nevoie de oameni, avem planuri mari. Vrei să vii?”

Pe 25 august, dimineața, eram la poarta Antenei. Rafael, portarul de atunci, un băiat de nota 10 după cum aveam să aflu mai tîrziu, m-a ținut la intrare 2 ore. Încă o dovadă că nu trebuie să îi judeci pe oameni după prima întîlnire.

Cînd m-a lăsat să intru, am urcat în vechea „redacție” a Știrilor”: două cămăruțe cu cîteva birouri vechi, în care se înghesuia toată lumea. Amestec de fum de țigară, priviri întrebătoare, voci ridicate ale unor oameni ce îmi păreau, atunci, mult mai maturi decît mine. Erau primii angajați ai televiziunii, prima mare televiziune privată din România. Într-un colț, o doamnă ce-și ascundea foarte bine vîrsta bătea, cu o rapiditate uluitoare, la mașină. Mama Flori.  Un om-cheie în tot angrenajul: ea pregătea „blanchetele”, jumătățile de coli A4 pe care erau bătute frumos la mașină textele prezentatorilor. Cunoștea scrisul de mînă al tuturor și îi certa ca pe niște copii pe cei care scriau urît.

Prima întîlnire cu Dana, redactorul-șef, a durat 5 minute. După primele 4 a pus mîna pe o stație de emisie-recepție, ce mie mi s-a părut atunci vîrful unei tehnici de comunicare imposibil de depășit. În următorul minut eram din nou în fața televiziunii și urcam în mașina unei echipe întoarsă din drum ca să mă ia și pe mine.

„Salut! Cine dracu’ mai ești și tu să ne întoarcă pe noi din drum?” m-a întrebat, pe sub mustața-i impunătoare R.

„Salut! Eu sînt Cosmin Silistraru.”

Așa a început totul. N-am mai plecat de acolo 16 ani.

 

S-ar putea să îţi placă şi:

https://silistraru.wordpress.com/2013/06/10/lectii-de-televiziune-de-la-polutie-la-eclipsa-totala-de-soare/

Lecții de televiziune

Totul a început prin ’93, pe la sfîrșitul anului. Sau începutul lui ’94, nici nu mai știu prea bine. Eram un tînăr student la Jurnalistică, fără nici un scop precis, fără un plan clar, de genul acelora pe care mi se părea că le vedeam la cîțiva colegi de-ai mei mai așezați, mai pragmatici, mai prezenți la cursuri și, desigur, mult mai deștepți.

 

De fapt, chiar și facultatea asta, Jurnalistica, nu știu de ce am ales-o.

 

Înainte de ’89 era clar un singur lucru legat de viitorul meu: trebuia să merg la facultate, iar ASE-ul se arăta varianta cea mai la îndemînă. Nici prea bun la matematică nu eram, deși îmi ieșeau cîteva adunări și scăderi în gînd, nici prea bun la engleză, franceza mea se limita la „Oui” și-apoi la numele pe care mi-l spuneam în grabă (asta spre rușinea moștenirii glorioase de la sora mea, ce fusese ani la rînd olimpică pe țară, cu note maxime), fizica îmi provoca frisoane dar parcă o înțelegeam, chimia… de aici nu-mi amintesc decît că aveam un laborator frumos la liceu, cu tot felul de sticluțe și soluții colorate, la fel de colorate ca pixul roșu cu care mi-a trecut profesoara primul „1” la teza la care m-a prins copiind, pe mine și pe încă o bună parte dintre colegi. Sportul nu era neapărat o opțiune, poate și pentru că mă aflam în competiție cu cîțiva handbaliști profesioniști, vreo 3 înotători de lot național, 2 echipe de fotbaliști ce se antrenau mai ceva ca fotbaliștii din actuala Ligă a lui Mitică. A, eram talentat la baschet, dar nici asta nu însemna mare lucru, avînd în vedere înălțimea mea.

 

Toate astea ca să spun că nu aveam nimic ieșit din comun. Doar o tradiție ce atîrna greu pe umerii mei firavi. Una care-mi cerea să merg la facultate. Și-atunci, imediat după Revoluție, vestea că s-a „deschis” Facultatea de Jurnalism a venit ca o revelație: asta e, acolo voi merge! De ce, mă întreb acum? Habar n-am!

 

Dovadă că prima oară, în 1991, am căzut examenul. Tot anul ce-a urmat n-am făcut nimic, dacă stau să mă gîndesc bine.

A doua oară am intrat în primii 20. Sau 40. În fine, am intrat „lejer”.

 

Și-apoi, după un an în care n-am înțeles ce căutam la facultatea asta, l-am întîlnit pe Didier. Un francez al naibii de energic, mustea de idei, plin de povești pe care mi le spuneau colegi mai mari înainte să-l întîlnesc, despre Africa, despre deșert, despre o curea de transmisie înlocuită cu un dres de femeie, despre muzică și artă și un bar unde veneau artiștii fără bani din Bordeaux, ca să nu mai plece cu zilele.

 

Venise la București ca să pună pe picioare o televiziune „înfrățită” cu TV5, într-o perioadă cînd „frățiile” astea erau la mare modă și se făceau între sate, orașe, afaceri, tîrguri sau tarabe românești și sate, orașe, afaceri, tîrguri sau tarabe sau orice altceva, numai străine să fie. Și între televiziuni, desigur.

Televiziunea asta despre care vorbesc eu avea studioul în clădirea facultății. Emitea de ceva vreme și retransmitea, în cea mai mare parte, programe franțuzești. Cineva de la ambasadă sau de la Institutul Francez considerase că era timpul să se schimbe lucrurile, mai ales că guvernul lor oferise televiziunii aparatură și alte ajutoare.

 

Unul dintre ajutoare era Didier. Venea cu o experiență mare în spate. Printre sutele de povești îmi amintesc, acum, una: amintirile lui de la o filmare cu Vanessa Paradis. Ea, foarte tînără și la început de carieră, el, după ani, spunînd „O să vînd, cîndva, imaginile alea!” Însă, dincolo de asta, venea cu ceva ce aveam să înțeleg mai tîrziu că e mult mai important: cu o minte deschisă și cu o țintă. Chiar dacă ultima avea să se modifice pe parcurs, să capete o altă formă. Ideea a rămas, tot timpul cît am lucrat împreună, undeva, acolo, în aerul din platoul de televiziune. Poate că mai e și acum, dar nu știu cei de acolo să o recunoască.

 

Începutul a fost greu: franceza mea, după cum a spus, se limita la cele 2-3 cuvinte pe care le spuneam cu multă hotărîre. Între timp învățasem și „Non”. Engleza lui era extrem de amuzantă. Mi-a amintit tot timpul de scena aceea turnată mult mai tîrziu din „Pantera roz”, cînd francezul încerca să spună „I would like to buy a hamburger!”. Cuvîntul nu-i ieșea niciodată corect, devenind ori „om-bor-gherrr” ori „om-burrr-ghee”. Așa și cu Didier: cuvintele lui în engleză sunau atît de ciudat încît păreau dintr-o altă limbă. Așa de tare m-am chinuit să-l înțeleg că pînă și acum îmi spune lumea că vorbesc franceza ca un englez. Mă rog, de acolo m-am stricat.

 

Și-atunci, cum om fi reușit noi, oare, să petrecem nopți întregi în platou, în regie sau în montaj și să ne și înțelegem? Didier spunea, mai tîrziu, că oamenii, dacă vor să se înțeleagă, se înțeleg. Numai să vrea. Numai să aibă un punct comun. Pe noi ne lega o pasiune: pentru mine, abia la început, fără să-mi dau seama că era o pasiune, însă nelăsîndu-mă să dorm. Pentru el, un viciu vechi de cînd lumea. Apropos, cîți ani aveai?

 

Și-așa, cu nopți nedormite, cu primul mic dejun din multele care-au urmat pe care l-am luat împreună, dar și cu convingerea pe care o căpătam cu fiecare zi ce trecea că engleza lui era o cauză pierdută, am început eu să învăț franceza. Și televiziunea. Și ce franceză! Pentru că Didier se amuza să mă învețe „franceza vorbită”. Doar că uita să-mi spună că era franceza de la periferie. Desigur, tot cu el (și cu alții, apoi), am reușit apoi să-mi mai aranjez limbajul, pînă la un discurs relativ acceptabil într-o conversație cu un intelectual fițos.

 

Și tot la fel și cu televiziunea.  Nimic scris, nici o încercare de a-mi băga pe gît teorii pretențioase de institut, doar practică dură. Cadrele le-am învățat în platou, stînd ore în șir la camere greoaie. Apoi, pe VHS-uri și SVHS-uri care porneau înregistrarea la 5 secunde după ce apăsam butonul „REC”. Montajul a fost o continuare firească și-a venit ca o revelație necesară, ca să completeze nevoia aceea de a lega cadrele pe care le filmam. Luminile din platoul care se transforma, noaptea, într-un decor ireal pentru emisiunea pe care mă împinsese să o prezint au ajuns, încet, încet, să aibă tot mai puține secrete pentru mine. Mai au, dar tot mai puține. La fel machiajul, sunetul, regia. Și primul documentar pe care l-am făcut împreună, eu ca producător executiv. Și-apoi primul scenariu pentru un alt documentar, pe care-l vom face cîndva, cu siguranță.

Toate astea pigmentate cu deliciile pe care le descopeream, eu, un român din provincie, împreună cu francezul care-și făcea cumpărăturile în cel mai scump magazin din vremea aceea, „La Fourmi”. Cu „fondue” și vodcă și vin de Bordeaux și brînză și fructe de mare și slănină cu ceapă cînd vroia să îi arăt și eu ceva și o cruce de fier pe care mi-a făcut-o cadou spunîndu-mi „fii atent, e de la mine, un evreu” și multe altele pe care nu le-am uitat, dar pentru care mi-ar trebui o frază ce-ar putea să devină mult prea greu de urmărit. A, da, nu-i place berea. Am descoperit-o altfel. Pe ea, berea.

 

A fost apoi muzica. Un spectacol întreg pe care-l avea în cap, în care eu jucam modestul rol de cîntăreț. Cîntam, adică. La primul spectacol am stat cu spatele la cei vreo 20 de oameni care rămăseseră cu noi. Eu, cu spatele, dintr-o imensă spaimă. Ei, cu noi, probabil dintr-o bunăvoință dată de mulțimea de sticle goale părăsite pe mese.  Alcool.

 

Pe versurile lui T. S.  Eliot. Le știu și acum. Muzica pe care o compunea, de la bas pînă la tobe, trecînd prin chitara lui electrică și prin chitara rece, a unuia dintre noi, printr-un acordeon mînuit de Antoine, fără nici o pregătire muzicală, printr-o tobă africană ce trecea de la unul la altul… mi-o amintesc în detaliu și acum, după atîția ani.  În ciuda fumului gros de țigară care ne învelea.

 

Cînd am început să scriu despre Didier, m-am găsit într-o mare dilemă. Scriu despre el sau despre ceea ce mi-a ocupat cea mai mare parte e vieții, adică televiziunea?  Mi-am dat seama că scriu pentru mine, nu pentru el. Despre mine, nu despre el. Despre oamenii care mi-au influențat viața, dar despre viața mea, nu a lor. O incursiune extrem de egoistă. Pe care, totuși, o voi continua.

 

Pentru că din toate astea m-am născut eu, cel care sînt acum. Și pentru asta le mulțumesc lor, tuturor. Și ție, Didier.