Nu voi uita niciodată prima zi cînd, după zece ani de program dement, am ieșit în oraș la prînz. Conducerea postului pentru care lucram tocmai hotărîse că nu mai eram producător general. Viața mea se schimba, iar eu nu eram conștient de lucrul ăsta. Pentru că nu știam decît să vin la redacție la 9 și să plec cînd o fi. Ceea ce putea să însemne 21.00, 22.00, 23.00 sau, și-o să mă repet… cînd o fi.
Legătura mea cu lumea reală se reducea la cele 3 pachete de țigări pe care le cumpăram dimineața de la benzinărie sau de la non-stop, la cumpărăturile rapide de la magazinul de peste drum (pe atunci, marile lanțuri abia își deschideau reprezentanțele la marginea orașului) și noaptea tîrziu la berea pe care o cumpăram de la aceeași benzinărie. În rest, realitatea mi se revărsa în ore de imagini pe care le vedeam zilnic, transmise de colegii mei de pe teren.
Ei bine, ziua în care am pierdut această rutină nesănătoasă mi-a produs un mare șoc: îmi amintesc uluiala pe care am trăit-o în clipa în care am intrat într-un mall (erau puține atunci) undeva după ora 12.00. Am trecut de ușile mari de sticlă și-am pătruns într-un univers nou, pe care nu-l cunoșteam: sute, mii de oameni făceau cumpărături, stăteau liniștiți la taclale, mîncau la restaurantele ticsite de clienți relaxați, sau se plimbau pur și simplu. „Ce naiba fac oamenii ăștia? N-au serviciu? Nu se uită la televizor, la jurnalul de 13.00? ” cred că am spus în gura mare. Lucru care a venit foarte firesc și pentru că mă prinsese cu gura căscată. Apoi am început să calculez audiența posibilă și să mă gîndesc cum aș putea să îi aduc pe oamenii aceia în fața televizorului.
După care m-am oprit și am început să mă bucur de izolarea aceea pe care ți-o dau mulțimile.
restul textului e aici
ICS 