20 de ani. Oare, am învăţat ceva?

  

E un exerciţiu foarte simplu, pînă la urmă. Un exerciţiu pentru cei care au prins România de dinainte de 1989. Pentru cei care azi se lasă cuprinşi de deznădejde. Pentru aceia dintre noi ce simt că ţara a ajuns la fundul sacului. Ce cred că viaţa lor e doar un şir de întîmplări nefericite.

 

   

Amintiţi-vă ce aţi simţit în decembrie, acum 20 de ani. Eu jucam tenis de masă cînd mama a ieşit pe balcon şi mi-a strigat: “Vino sus, a fugit Ceauşescu!” Am urlat de bucurie… habar nu aveam de ce, nici măcar nu mă gîndeam la ce va fi, deoarece nu-mi pusesem problema viitorului. Cumva, ceea ce urma să vină era programat, dacă n-ar fi fugit Ceauşescu: facultate, armată, un loc de muncă, un apartament de la Stat, căsnicie, copii. Ordinea, aleatorie. Un grătar în duminicile de vară, concedii la mare şi Sărbători de iarnă la munte. Sau acasă, în jurul bradului. Cu puţin noroc… cîteva ieşiri la Moscova sau Budapesta. Cu şi mai mult noroc – Praga sau Belgrad.  

Vă aduceţi aminte de sentimentul acela care pusese stăpînire pe noi toţi, atunci, la începutul lui ’90? Era speranţă oarbă. Speranţă sinceră. Mergeam spre ceva, nu ştiam spre ce, dar mergeam înainte. Drumul spre “înapoi” nu mai exista. Nu m-am întrebat nici un moment, atunci, cum va fi drumul ăsta spre “înainte”, dacă va fi greu, dacă va fi uşor, dacă vom rezista, dacă ne vom bucura sau dacă vom pieri. Nu, mă bucuram, doar, de prezent. Şi speram într-un viitor. Sau, mai clar, priveam cu încredere spre viitor.  

Acum. Mă întreb: ce am pierdut, oare, pe drum? Să luăm lucrurile pe rînd: înainte, visam la magazine pline cu de toate. Acum, le avem. Atunci – ne doream să putem ieşi din ţară fără restricţii. Astăzi, putem face asta. Înainte de 1989 ne doream să vorbim fără teamă. Au trecut 20 de ani şi, probabil, cel mai important vis ni s-a împlinit: putem spune orice!  

Dar, oare, ce am pierdut pe drum? Pentru că s-a întîmplat, totuşi, ceva… Să fie, oare, speranţa? Dar de unde vine “speranţa”? De la ce pleacă ea, pe ce se bazează?  

Eu cred aşa: drumul ăsta n-a fost uşor deloc. Au fost mai multe furtuni decît zile calme. Vijelii de acelea reci, ba chiar tornade. Perioadele astea ne-au făcut mai lucizi, mai puţin visători, ne-au scuturat bine şi, pînă la urmă, probabil că ne-au înrăit puţin. Am început să vedem lucrurile urîte din jurul nostru, incidente ce nu ne plac, care ne deranjează, unele ne fac chiar viaţa mizeră. Ne enervează obiceiurile vecinilor, gesturile celor de pe stradă, strigătele şefilor, urletele politicienilor. Încet, încet, toate nenorocirile din jur au început să muşte din ambiţia, din dorinţa de a merge mai departe. Şi, mai ales, din acel fel oarecum copilăros de a vedea problema: trăim azi, acum, nu ieri. Un fel copilăros, dar cît de sănătos! Şi, uite aşa, ne-am afundat în noroi…  

Recent, am avut, din nou, ocazia să aflu cum ne privesc alţii. Mă refer la emisiunea Top Gear. (pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, Top Gear e o producţie BBC care e urmărită de vreo 350 de milioane de telespectatori din lumea întreagă. Fiecare ediţie.) Ştiţi ce-au observat oamenii ăştia aici? Ce le-a plăcut cel mai mult? Ceea ce ei numesc “diversitate”. Ceea ce noi numim “clivaj”, “ruptura între bogaţi şi săraci”, “mizeria clasei politice”. Ce le-a plăcut lor? Tranfăgărăşanul. Adică acel drum blamat de noi, construit în alte vremuri. Ce-au făcut ei în Palatul Parlamentului, răposata şi mult înjurata Casă a Poporului? S-au distrat ca nişte copii! Diferenţă de abordare. Sau cum au reacţionat cînd au văzut noul model al maşinii naţionale? Au făcut, rapid, o tură cu ea. S-au distrat şi cînd au ajuns într-un sat de ţigani, şi atunci cînd i-a doborît luxul afişat într-o parcare din Mamaia. (asta în condiţiile în care ei înşişi conduceau trei maşini scumpe.)  

Ce au ei şi nu mai avem noi? Ce au străinii pe care i-am cunoscut în aceşti 20 de ani, cei care au venit aici şi au stat mulţi ani, sau au rămas?  

Ştiţi cum reacţiona o doamnă cochetă, angajată a Ambasadei Franţei la Bucureşti, atunci cînd începeau să o claxoneze şoferii înnebuniţi la semaforul ce abia dacă trecea pe verde? Cobora din maşină, luîndu-şi o faţă de femeie îngrijorată şi uşor neputincioasă. Privea speriată spatele maşinii sale, apoi, întrebătoare, spre şoferul disperat din urmă. Ridica din umeri şi se urca din nou la volan.  

Sau, să vă spun cum făcea un prieten bun, tot francez, patron de restaurant, cînd veneau inspectorii de la “Protecţia Consumatorului”, “Primărie”, “Administraţia Locală a consumatorilor de peşte”, “Clubul naţional de sancţionare a meselor cu firimituri”, “Asociaţia de protejare a scrumierelor curate”? Cînd toţi aceşti inspectori încruntaţi, din tot felul de Comitete şi Comiţii fantasmagorice, veneau să-şi ceară partea? Ei bine, îi punea la masă şi stătea de vorbă cu ei. Le dădea de toate. De mîncare, de băut, tot ce-i cereau. Şi, după vreo oră de discuţii amicale… le aducea nota de plată.  

Ce am pierdut, deci, pe drum? Ce cred eu: relaxarea, detaşarea, exerciţiul de a privi problemele mai simplu. Am pierdut vorba aia de pe vremuri: “Decît să ne enervăm, mai bine un cîntec vesel să cîntăm!”