Înjură-mă și spune-mi că-s prost. Te rog. Exercițiu pentru cei care au decizia.

Îmi spunea un prieten, acum cîteva zile: „Eu, dacă aș ajunge într-o funcție publică de răspundere, mi-aș angaja un om care să mă înjure de dimineață pînă seara.”

Lăsînd la o parte situația foarte puțin probabilă, pentru că prietenul meu nu face și nu va face politică, rămîne un adevăr minunat. Care s-ar rezuma cam așa: „Înjură-mă, fă-mă prost toată ziua, ca să mă ții cu picioarele pe pămînt!”

Trecînd în viața reală, e ușor de observat contrariul. Politicienii noștri, atîta timp cît sînt în opoziție, sînt suspect de conectați la nevoile populației, fie că vorbim despre oameni ce-și valorifică sau nu dreptul de a vota. Dar nu-s politicienii cei mai răi, nu… Cunosc specialiști din mai multe domenii, oameni care nu făceau politică și care aveau un discurs extrem de acid, de viu, care reușeau să definească imediat sursa problemei și, poate lucrul cel mai important, găseau soluția.

Ei bine, și unii și ceilalți, în momentul în care au trecut de partea cealaltă a barierei (pentru că nu e o „baricadă”, aceasta are scopuri mult mai nobile) au uitat tot ce spuneau. Ca și cum, odată cu trecerea peste linia aceea imaginară, vine și o vrajă rea făcută de o vrăjitoare hîdă. Politicienii revoltați de măsurile predecesorilor lor iau decizii mult mai stupide, specialiștii care criticau legile politicienilor pun umărul la hotărîri mai absurde și mai și găsesc puterea să le justifice.

Dar nu, nu-s doar politicienii și specialiștii de mai sus în culpă. Buba asta apare peste tot.

Luați, de exemplu, un manager de societate privată. Sau un director la început de drum. Stați de vorbă cu el și vă va fermeca, de cele mai multe ori, cu viziunea sa. „În sfîrșit, un om deschis la minte” veți spune… Din păcate, pentru fiecare situație există o zicală: aici e una cu „de la vorbă la faptă…” Omul acela hotărît, care părea să știe exact calea sau, și mai bine, care era dispus să o găsească împreună cu alții, poate cu mai multă experiență decît el, se transformă în fiecare zi. Mai întîi, începe să se înconjoare de prieteni. Care-i susură în urechi idei pe placul lui pînă cînd, pe nepusă masă, timpanele-i delicate nu vor mai vrea să audă alte opinii. Nici măcar să le audă, nu mai zic să le și ia în seamă distinsul posesor. Apoi, face numiri. Oameni în care, de fapt, nu are încredere, pentru că nu-i lasă să-și facă treaba așa cum cred ei, împingîndu-i, zi de zi, de la spate cu cereri tot mai absurde. Pînă la limita rezistenței, limita supraviețuirii.

Poate că ăsta e, de fapt, secretul vrăjii rele ce se întîmplă la bariera dintre putere și opoziție, fie că vorbim despre politică sau despre afaceri. Veți spune că lucrurile nu-s asemănătoare. Ba sînt, și încă cum! Pentru că și într-un caz și în celălalt, de decizia acestor oameni depind viețile a sute, mii sau milioane.

Iar secretul vrăjii ar putea fi obediența celor care-i înconjoară. Care, la rîndul lor, decît să-și piardă scaunul comod, preferă să nu-l supere pe șef, pînă cînd ajung să se cupleze la susuratul colectiv care-i alimentează urechile fine.

Așa că da, ideea prietenului meu e de păstrat. Poate că nu-i o soluție, cel mai probabil atitudinea ori convingerile n-au cum să se schimbe așa, de la o zi la alta, dacă aluatul e bun. Însă auzind în fiecare zi o voce împotriva ta, măcar riscul de a te urca sus, sus de tot într-un turnuleț aurit de unde lumea se vede frumos e mai redus.

Așa că nu-mi spuneți nimic bun azi, mă puteți și înjura.

 

PS.Cu măsură, totuși, că s-ar putea să mă enervez, totuși!

PPS. Exercițiul de mai sus e dedicat oricui, dar mai ales celor care, în aceste zile, au puterea de a decide asupra vieților altora, indiferent de domeniu sau nivel.