Lecţia de dirigenţie

 

Eram prin clasa a zecea. Dirigintele nostru nu încerca să ne vîndă politica oficială, aşa cum se întîmpla cu alţi profesori, diriginţi şi ei la alte clase. De altfel, politica aceasta oficială era extrem de simplă: cu poporul şi pentru popor, cu singura precizare că exista un fiu iubit, foarte iubit, cel mai iubit, care reprezenta poporul, deci logic, politica oficială se reducea la “poporul pentru cel mai iubit fiu”. Se întîmpla acum mai bine de 20 de ani, înainte de 1989.

Dar atunci nu prea aveai de ales. Aşa că, într-o zi, dirigintele nostru a intrat foarte serios în clasă, la ora de, aţi ghicit, dirigenţie. „Astăzi vreau să vă spun ce am văzut în oraş. Ieşind eu într-o plimbare, am văzut cîte lucruri frumoase au apărut în ultimul timp, cîte realizări.” Am rămas cu toţii uimiţi să îl auzim vorbind despre marile cuceriri. N-o mai făcuse niciodată. (Acum mă gîndesc că tocmai de aceea a fost nevoit să o facă. Cineva remarcase că la clasa noastră lipsesc orele de preaslăvire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.) Era unul dintre cei mai buni profesori de matematică din oraş, un pedagog excelent şi mi se zburleşte şi acum părul cînd îmi amintesc cum deschidea catalogul şi spunea… “Silistraru… hmmm (ăsta e momentul cînd mă albeam, ridicat pe jumătate) mda, ai deja un 4”. şi trecea la ultima pagină din catalog. În acea zi însă, ne era tuturor evident că îl deranjează să vorbească despre acest subiect. Nu ştiu care erau convingerile tovarăşului diriginte, dar mi-e greu să cred că accepta fără crîcnire “marile realizări”. În plus, foarte puţini dintre colegii mei veneau din familii care iubeau sincer partidul. Deci, dirigintelui nostru îi era evident că vorbeşte degeaba. şi totuşi, a făcut-o.

După mai bine de 20 de ani, în Parlamentul României. Premierul numit de preşedinte încearcă să îi convingă pe parlamentari că e cazul să îi susţină cabinetul. Chiar dacă majoritatea s-au pronunţat deja, cu mult timp în urmă. Nici măcar nu mai contează dacă premierul e un profesionist sau nu. E un război între voinţa unui om şi dorinţele a cîteva sute. şi unii, şi ceilalţi, aleşi. E adevărat, unul dintre ei a fost ales de mai mulţi români. Aşa încît el înţelege că voinţa sa reprezintă aşteptările celor mulţi. (N-o să mă întreb dacă printre aceştia nu sînt, cumva, şi oameni care au ales parlamentari care sînt acum de partea cealaltă. Nu de alta, dar poate că atunci cînd l-au ales pe preşedinte, acesta era varianta cea mai bună dintre două rele. Spun, poate.)

Lăsînd paranteza la o parte, revin şi mă întreb dacă nu cumva preşedintele îşi asumă nişte aşteptări cu riscul de a călca în picioare regulile jocului. De ce mă întreb asta? Vă amintiţi de dirigintele meu. Credeţi că lui nu-i era evident că-şi pierdea timpul cu noi? Ba da. Dar TREBUIA să facă aşa: sistemul nu-l lăsa să mişte. Dacă vroia să trăiască liniştit. Domnul premier a venit în faţa parlamentarilor, deşi îi era evident rezultatul.

De ce? Pentru că aşa i-a cerut sistemul? Care sistem, al cui? Ca la şcoala mea, pe vremuri? Cînd dirigintele era obligat să facă lucruri fără sens.

Am uitat să vă spun ce ne-a mai povestit profesorul atunci, la acea oră de dirigenţie. “Plimbîndu-mă eu aşa prin centrul nou al oraşului, am fost uimit să văd blocurile frumoase care au apărut acolo!” (erau duplexuri, într-adevăr frumoase. Acum, dacă le-am muta la Bucureşti, ar valora undeva pe la vreo minunată jumătate de milion. Nuuuu, nu de lei. Chiar şi pe criza asta.) Reacţia mea a venit imediat: “Da, da’ şi cine stă în ele….” (Stupoare! Naivitate. Gîndisem cu voce tare, obişnuit cu discuţiile pe care le auzeam acasă, sau la colegii şi prietenii mei. Toate se încheiau cu vorbe deloc respectuoase la adresa celui mai iubit fiu.) M-am ales, în ordine, cu următoarele: am fost dat afară de la oră. Dus la directorul şcolii. Încă o discuţie părintească în cancelarie. Lovitura finală – ameninţarea cu exmatricularea. Ultimul avertisment. Noroc că au trecut atîţia ani de atunci.

Norocul meu că directorul de atunci a înţeles că n-ar fi în interesul lui să provoace un scandal. Exmatricularea unui elev pentru “mici” comentarii ar fi atras după sine o imagine nedorită asupra întregii şcoli, a felului în care este transmis mesajul oficial. Nu ştiu dacă directorul actual a înţeles interesul şcolii pe care o reprezintă

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s