La revedere, prietene!

Mi-aş dori să spun că lucrurile au sens. Că fiecare întîmplare din viaţa mea are un tîlc. Că trebuie să fie ceva ascuns “printre rînduri”. Am încercat, de fiecare dată, să găsesc acel “ceva”, indiferent de cît de greu a fost momentul, de cît de grea încercarea. Cîteodată, am reuşit. Acum, nu ştiu ce să spun. Ceva s-a rupt. Decisiv.

Am crescut împreună. E unul dintre reporterii care au adus meseriei noastre un lucru poate mai important decît profesionalismul. Pe acesta din urmă îl are, oricum. Şi-l au mulţi. Dar, dincolo de regulile pe care le găsim în cărţi, la colegii cu mai multă experienţă sau trăgînd cu ochiul la marile televiziuni de ştiri, el are entuziasm. Aşa l-am cunoscut acum mulţi ani. Drept un reporter entuziast, gata să plece oricînd, oriunde. Fie că era război sau un banal accident de circulaţie. De ce? Pentru că meseria asta e un drog. Iar drogul funcţionează la orice oră şi-l împinge mai departe, tot mai departe. Pe Mile l-a dus pînă la capăt.

Mi-aş dori să spun că nu s-a întîmplat nimic. Că sîntem pe cale să mai dăm o mare “dumă” de presă. Am mai dat informaţii greşite, nu? Din comoditate, din prostie, bazîndu-ne pe surse rău intenţionate… nici măcar nu contează motivele, nu vreau să scuz pe nimeni. Nici nu vreau să descriu aici cum se simte o redacţie întreagă după ce lasă să treacă o informaţie falsă. Ce-mi doresc? Să fim comozi, proşti şi să avem surse rău intenţionate încă o dată. Acum, în acest caz. Să mai dăm o “dumă”.

Cumva, ceva s-a rupt. Definitiv. Am impresia că a dispărut o generaţie întreagă de reporteri nebuni. O generaţie de entuziaşti. Au plecat care pe unde au putut. S-au ascuns prin locuri mai liniştite, în spatele camerelor.

Poate că asta a făcut, de fapt, şi Mile. S-a ascuns în spatele camerei de filmat. Pentru un ultim, mare, reportaj. La revedere, prietene!